Bistrița – orașul Imnului Național. Așa ne place să spunem, mândri că versurile „Deșteaptă-te, române!” au fost scrise de un fiu al acestui loc, Andrei Mureșanu. Însă, la doar câțiva pași de centrul orașului, acolo unde casa poetului ar trebui să fie loc de reculegere, educație și mândrie națională, găsim o imagine revoltătoare: uși închise, iarbă necosită, indiferență totală.
Casa în care a trăit poetul, cândva sediu al unei secții a Bibliotecii Județene, unde se organizau seri literare și se mai simțea un fior cultural, a fost abandonată. De ce? Lipsa interesului pentru trecut sau, mai grav, lipsa vreunui „beneficiu” personal pe care l-ar putea aduce un astfel de spațiu.
Biblioteca a renunțat la clădire, predând-o Primăriei Bistrița, care, în loc să o transforme într-un centru cultural de referință sau într-un muzeu literar, a ales… tăcerea. Tăcerea și nepăsarea. Timpul și buruienile își fac treaba mai conștiincios decât autoritățile. Din fericire, inscripția de lângă clădire mai este încă vizibilă – semn că iarba are, ironic, mai mult respect decât gospodarii orașului pentru autorul imnului național.
Și totuși, la Brașov, în Casa Mureșenilor, Andrei Mureșanu este cinstit, celebrat, pus în valoare. Acolo, cultura e tratată ca un bun de patrimoniu, nu ca o povară.
În Bistrița, mai multe asociații culturale au solicitat în mod repetat acest spațiu, propunând proiecte viabile pentru reactivarea sa culturală. Răspunsul autorităților? Un refuz tăcut, sau poate doar o așteptare strategică – ca imobilul să se degradeze suficient pentru a fi transformat, în cele din urmă, într-un chioșc pentru brânză, zarzavat sau orice altceva care produce „valoare” imediată, dar nu culturală.
Trist este că în curând vom marca, cu fast și discursuri pompoase, Ziua Imnului Național. Vom auzi din nou politicieni vorbind despre „patrie” și „eroi”, poate chiar în preajma statuii lui Andrei Mureșanu din centrul orașului. Și poetul, uitat în iarba necosită de lângă casa copilăriei lui, pare să privească totul cu tristețe.
Deșteaptă-te, Române! – nu e doar un vers. E un strigăt. Iar astăzi, în Bistrița, pare să nu-l mai audă nimeni.
Dorel Cosma