Bucurie mare este, credincioşii cântă,
împreună cu păstorii, Naşterea cea sfântă;
Astăzi vine pe pământ
Domnul păcii Cel prea Sfânt.
Închinarea a reprezentat dintotdeauna o problemă pentru omenire. de aceea, încă din Vechiul Testament, prin primele porunci ale decalogului, Dumnezeu atrage atenţia asupra acestui lucru precizând şi poruncind poporului ales: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” (Ieşirea 20, 1-2). Confuzia cu privire la dreapta închinare este semnalată şi de Mântuitorul Hristos în convorbirea cu femeia samarineancă (Ioan 4, 5-30) atunci când specifică despre adevărata închinare că aceasta se face în duh şi adevăr, precizând apoi că El este Adevărul şi că accesul la Împărăţia lui Dumnezeu se face exclusiv prin El: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).
Dreapta închinare este aşa de importantă pentru că de ea depinde mântuirea oamenilor, şi ştim de la Iisus şi de la Sf. Ap. Pavel că „Dumnezeu voiește ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Pentru aceasta Dumnezeu a dat porunci, a făcut minuni şi semne, a pus exemple în însăși natura creată: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps. 18, 1).
Naşterea Domnului este strâns legată de cunoaşterea lui Dumnezeu, din care cunoaştere, deci din lumina cunoaşterii vine apoi şi dreapta închinare. Găsim această idee fundamentală chiar în troparul marelui praznic care descrie Naşterea Domnului ca izvor de lumină prin care se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin aceasta, la dreapta închinare. „Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, a răsărit lumii lumina cunoștinței, căci întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptății şi să Te cunoască pe Tine, răsăritul el de sus”.
Înţelegând că magii care au venit prin semn divin la ieslea Domnului „de la stea s-au învăţat să se închine Tine” ei care, precum restul lumii vechi, se închinau la stele, la idoli, la alte făcături omenești, realizăm că dreapta închinare se învaţă. De aceea Dumnezeu, pe de o parte, o porunceşte cu claritate şi autoritate, pe de altă parte, trimite semne, precum steaua Naşterii, Îl trimite Fiul Său în lume, toate pentru a învăţa, a lumina, a-l pune pe om în faţa adevăratului Dumnezeu.
Dar dacă steaua i-a învăţat pe magi să se închine Domnului, Iisus care este, nu stea, ci soarele dreptăţii, al adevărului, însuşi Adevărul, cu atât mai mult împlineşte voinţa Tatălui, aceea de a risipi întunericul, a lumina mintea pentru ieşirea omului din confuzia existenţială spre cunoştinţa de Dumnezeu prin Fiul Său întrupat pentru ca lumea să moștenească viaţa veşnică precum a şi spus: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Aşadar ce este dreapta închinare? Este ieşirea din confuzia existenţială, în acest caz, a nu confunda Creatorul cu creatura.
Cunoaşterea lui Dumnezeu duce implicit la adoptarea de către om a poziţiei corecte faţă de Dumnezeu (coram Deo), fapt care generează adorare, supunere, doxologie.
Adorarea duce la supunerea prin care se face ridicarea din păcatul strămoșesc al nesupunerii, şi de aici viețuirea în condiţie doxologică, anticipând starea din Împărăţie pe care am avut-o înainte de cădere.
Aşadar Naşterea Domnului trebuie înţeleasă ca fiind începutul restaurării omului, a firii umane, a chipului dintâi, ca dar făcut de Dumnezeu omului pentru ca acesta să redevină corespunzător cu existenţa în Împărăţie.
De aceea Sf. Vasile cel Mare numeşte Naşterea Domnului ziua de naştere a omenirii. Iar Sf. Grigore Teologul consideră Întruparea Logosului divin în istorie ca o strămutare dintr-un loc în alt loc. Ideea de strămutare, mai mult decât cea de mutare, implică o schimbare fundamentală, mai mult decât ceva temporar sau parțial, în cazul acesta, ceva neașteptat, adică unirea divinului cu umanul, ducerea unui loc, cel ceresc, în alt loc, cel pământesc, o pătrundere a pătrunsului de către nepătruns.
Iată cum scrie Sf. Grigorie: Prin Naşterea Domnului, Cuvântul lui Dumnezeu „se strămută din loc în loc Cel ce de niciun loc nu poate fi cuprins; Cel netemporal, Cel netrupesc, Cel nemărginit, Unul şi Acelaşi care era şi devine; şi mai presus de timp era şi sub timp vine; şi nevăzut era şi în chip văzut se face” (Sf. Grigore Teologul, „Cuvântul al XXXVII-lea”, în Cuvântul la Sfânta Lumină (Bobotează), Cuvântul la Cincizecime, Cuvântul 37, trad. din limba greacă de Drd. Nicuşor Deciu, colecția „Credinţa ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 71)
Pe lângă aspectul general al Întrupării, Naşterea Domnului implică şi aspectul personal, acela de asumare a evenimentului divin de către fiecare dintre noi, în sensul că prin acest dar unic fiecare om are prilejul să se nască din nou în Iisus Hristos, aşa cum i-a precizat Iisus lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
Aşadar Naşterea Domnului atrage după sine naşterea noastră întru Împărăţia Tatălui ceresc prin taina Sf. Botez, în Iisus Hristos, în Biserica Sa, aici unde, curățit în apa Sf. Duh, Cel ce stăpâneşte apele, deci viaţa, căci la început se purta deasupra apelor (Facere 1, 2), şi este de asemenea numit „dătătorul de viaţă”, nou născutul în Hristos, botezat în numele Sfintei Treimi, fapt ce corespunde cu arătarea Acesteia la Botezul Domnului, se îmbracă în haina nouă a unei umanități înnoite, curățită de păcat, aşa cum naşterea lui Iisus din Fecioara Maria fost fără de păcat, Mântuitorul rămânând singura fiinţă umană îndumnezeită, deci fără niciun păcat. Acesta este sensul doxologiei baptismale pe care o cântăm cu bucurie înconjurând Iordanul din cristelniță: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.
Pregătirea noastră pentru Împărăţia lui Dumnezeu este implicată şi în ceea ce învăţăm din Condacul Naşterii Domnului: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”. Deci noi, cei născuţi în Hristos prin apă şi prin Duh am intrat pe calea unei noi existenţe „mai presus de fiinţă”, pe calea îndumnezeirii, adică în trecerea noastră de la ordinar la extraordinar. O zice şi Sf. Atanasie cel mare când proclamă că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu.
Cum vor fi toate acestea? Prin credinţa noastră în Cel ce s-a născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire şi prin intervenţia minunată a Domnului, Cel care face toate lucrurile noi (Apoc. 21, 5), deci prin minune, cum a făcut toate celelalte minuni ale Sale, căci ne spune că „cel ce crede-n Mine, chiar dacă va muri, viu va fi” (Ioan 11, 25). Şi mai ştim că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27).
Tot în Condacul Naşterii Domnului se precizează că „pentru noi” s-a născut pruncul tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”. Lucrul acesta angajează. Aflându-l, nu mai poţi rămâne nepăsător, nu mai poţi fi ca înainte. Trebuie să faci ceva, să răspunzi într-un fel. Iar primul răspuns nu poate fi decât doxologic, aşa cum îl slăvim pe Cel născut în Betleem prin cuvintele frumoasei colinde:
„Bucurie mare este, credincioşii cântă, împreună cu păstorii, Naşterea cea sfântă; Astăzi vine pe pământ Domnul păcii Cel prea Sfânt.”
Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian
