Theodor Damian-SUA
Profesor emerit de Filosofie şi Etică la Facultatea de Ştiinţe sociale, Metropolitan College of New York. Doctor în Teologie (Fordham University, New York, 1993, Doctor în Teologie (Universitatea din București, 1999). Este preşedinte al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă şi al Cenaclului literar „M. Eminescu” din New York; director al revistei de cultură şi spiritualitate românească Lumină Lină/Gracious Light, New York; Preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România; ziarist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; membru în peste 20 de colegii de redacţie de reviste literare şi academice din România şi SUA, precum şi în numeroase asociaţii naţionale (România, USA) şi internaţionale.
A publicat peste 40 de volume în domeniile teologie şi etică, critică literară, poezie şi comentariu literar, approximativ 1000 de studii, eseuri, recenzii, articole în cărți, ziare și reviste academice și literare de prestigiu din România și din străinătate. A participat și prezentat comunicări științifice la peste 100 de congrese naţionale şi internaționale. A primit numeroase premii şi distincţii pentru activitatea sa la nivel teologic, literar, cultural în general.
La atingere
Aşa se deschide peştera
ca bobocul ce înfloreşte
la atingere
îi spun păzitorului meu
îngere
vreau să văd umbrele
pe pereţi
să văd ce fel de soare
intră acolo
şi cum se deosebesc
serile
de închipuitele dimineţi
să văd dacă pomul meu
acolo
ar putea înfrunzi
şi cum intră seara
floarea-n boboc
pentru a înflori
a doua zi
Ieşirea din chip
Frumuseştea ta spulberată
ca o stea
spintecată în prăbuşire
aşa ieşi din chip
stea după stea
căzătoare
alergând din partea
Împărăţiei
înspre partea în care se moare
Umbli bezmetic
rătăcind din cătun
în cătun
mângâindu-te firav
că pe tabla lumii
de şah
nu eşti nici singurul rege
nici singur nebun.
DOREL COSMA
În prezent, Dorel Cosma este președintele Uniunii Mondiale de Folclor I.G.F și conduce publicația online BC Media. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariștilor din România, membru al Academiei Australiano-Romțne și al Consiliului de conducere al unei prestigioase reviste literare din Paris numită „Recontres Europeennes-Europoesie”. Coordonează anual apariția revistelor „Folklore” și „Conexiuni”.
În plan literar, este autorul a peste 40 de cărți, fiind distins cu Premiul „Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România- Filiala Sibiu, dar și cu premii internaționale în Franța, Turcia, Italia și New York.
Zbor și tăcere ( De vorbă cu mine)
La început, cerul era larg,
un câmp nesfârșit de vise albastre.
Aripile, fragile, dar pline de dor,
căutau lumina, ideea, promisiunea.
Zborul părea fără sfârșit,
iar lumea – un câmp de flori ce-așteaptă să fie culese.
Ai crezut că poți,
că în aerul tău înalt vei aprinde lumini,
scântei de schimbare,
stele căzute în palmele oamenilor
ca să le deschidă ochii.
Și pentru o clipă,
ai văzut fețe aprinse,
ochi în care adevărul ardea,
oameni care păreau să se ridice
din cenușa neputinței.
Dar vântul s-a schimbat.
Sub aripile tale,
umbre grele s-au încolăcit –
șoapte dulci ale celor ce știu să adoarmă revoltele,
promisiuni împletite cu lanțuri.
Clanuri fără chip
au modelat liniștea în formă de lege,
au îmbrăcat minciuna în hainele speranței,
și-au numit înțelepciune
ceea ce era doar frică.
Aripile s-au frânt.
Încet, durerea s-a strecurat în carne,
în tăcere.
Jignirile au devenit pietre,
nedreptatea – un zid înalt
dincolo de care nimeni nu mai privește.
Ai înțeles că tăcerea nu doare mai puțin decât căderea.
Și totuși, nu ai încetat să scrii.
În rănile tale, cerneala s-a adunat ca sângele,
literele s-au împletit în răbufniri mute,
într-o așteptare lungă
ca un jar ascuns sub cenușă.
Poate, cândva,
versul tău va fi flacăra
ce arde din nou cerul,
ce dă foc tronului ridicat pe spatele celor tăcuți.
Poate, cândva,
tăcerea se va sparge
într-un singur strigăt.
Poduri de timp
Timpul ne curge prin vene
ca o ploaie tăcută.
Vântul schimbă direcția
fără să întrebe.
În urmă rămân amintiri,
frunze uscate
pe o cărare veche.
Ne ferim de furtuni,
nu ridicăm glasul
împotriva vântului
și nu mai avem timp
pentru împăcări târzii.
Nopțile ne îmbracă în
suspine,
un cer răsturnat de gânduri
ne umple visurile,
iar sub tălpile noastre,
pământul se clatină
ca un pod fragil întins
între
ieri și azi.
Privim tinerii
cum trec ca vântul
prin tumultul zilei,
iar noi,
umbre prăfuite,
rămânem pe margine
cărări bătute de ani,
nevăzute de ochii lor
grăbiți.
În inima noastră
timpul a sculptat o lume
de tăceri adânci,
un regat ascuns sub
straturi de clipe trecute.
Este un dans al
generaților,
conflict ce pândește
între
zâmbete și tăceri.
Timpul – sculptor nevăzut,
șlefuiește cu fiecare secundă,
învățăm să iertăm
umbrele zilei de ieri,
să iubim șoaptele fiecărui moment,
să ne așezăm,
să ne privim în
ochii arși de timp,
să simțim cum tăcerea noastră
îi cheamă.
Trecerea timpului?
O artă,
o pânză pe care clipa
își lasă urma.
Și … când vom pleca,
copiii noștri
vor prețui, poate,
acea pânză,
vor înțelege, poate,
grija ce-am purtat-o,
podul care ne leagă,
invizibil dar trainic,
un pod pe care
timpul însuși
l-a ridicat.
Rubrică realizată de Carmen-Ionela Petruț
BC-Media Bistrița
