Povestea unui roman care nu va fi scris niciodată
Pentru generația mea, telefonul este o sursă de disconfort. A trecut ceva timp până să spunem în gura mare că ne-am săturat de zgomotele intrusive care ne tulbură liniștea într-un ritm exagerat și cu foarte puțin folos. Recunosc că nu mă mai interesează ofertele de ultimă oră, dandanalele politice, nici cunoștințele care se plictisesc și au un buton la dispoziție. Nici nu vreau sa las impresia că aș fi duhul din lampa lui Aladin care apare la prima apăsare pe tastă. Stilul acesta de viață nu mai e pentru mine, așa cum nu mai are rost sa merg la discotecă. Înțelepciunea (dacă este?) rezultă din fazele anterioare: entuziasmul la apariția tehnologiei, competiția pentru cel mai tehnologizat individ, uzul și abuzul până la finalul de acum.
Ne-am născut într-un sertar de timp cu momentele aferente de glorie, pentru generația mea, sfârșitul anilor 80 – începutul 90. De atunci am trecut inclusiv legal în rezervă. Societatea nu ne alungă, dar e o chestiune de bun simț să nu mai umbli prin tot felul de locuri neinvitat, spre stânjeneala gazdelor care se sfiesc să-ți spună că ești în plus.
De-aici începe ficțiunea.
Mai exact dreptul individului la ficțiune. În limbajul postmodern este în vogă termenul ‘narativă’, ca să sune mai aproape de narrative, modelul English. Simplu: tot omul are dreptul la povestea lui. În această poveste, omul devine propriul personaj pe care îl aranjează după bunul plac, permisiv la influența tendințelor și a modelelor la zi.
Când eram cu adevărat tânăr era la modă disidentul soft, adică până la urmă un tovarăș de încredere cu un ușor aer de disident care îl făcea simpatic. Nu era mare brânză: un amănunt vestimentar din occident, un Kent aprins la momentul potrivit, un citat dintr-un autor imposibil de pomenit într-un cadru oficial..
A urmat imediat în ‘90 luptătorul anticomunist, un model simplu și accesibil, era suficient să-i înjuri zdravăn pe comuniști, nu implica nici un risc, oricum au dispărut ca prin farmec după scena cu elicopterul desprinsă și ea dintr-un film regizat de Sergiu Nicolaescu. Modelul n-a rezistat mult timp, oamenii au avut alte griji, din care s-a născut modelul actual, turnat după Hrisant Hrisoscelu. Numele acesta exotic aparține unui personaj din Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu, iar povestea acestui perosnaj este lihtisul, varianta autohtonă la Greața lui Jean Paul Sartre. Ne-am săturat de Europa (Doamne, cât o mai căutam cu 2 decenii în urmă), de corectitudinea politică și de vreo alte 20 de chestii și trăim imperios nevoia radicalizării. Accesorii: crucifix, elemente de costum popular (fie ele si made in China), limbajj contondent, poze din trecut cu realizările mărețe ale republicii socialiste, expuse cu un oftat existențial (să nu dea Necuratul să scape o poză cu coada de la pâine! Urmează înjurături!).
E straniu că nimeni nu se întreabă dacă alegerea propriei persoane ca personaj al destinului este cea mai bună alegere, dacă dedublarea nu duce la momente dureroase când îmi amintesc ca nu sunt personajul din poveste, probabil cei din jurul meu cred la fel, dar nu spun nimic fiindcă nici eu nu spun nimic despre ei. Suntem în același club, asociație, uniune, chiar dacă există doar în mintea noastră, fiindcă ne scutește de cenușiul cotidian pe care nu suntem dispuși să-l suportăm la infinit.
Z.D
