Arhetipurile inconștientului colectiv (Jung) constituie o ispită de care profita prea multă lume ca să renunțăm atât de ușor la ele cât timp diplomația este tocmai găsirea locurilor comune, mai ales când acestea ne conectează cu tradiția și identitatea. Se adaugă tiparele adesea rigide ale gândirii noastre, ne imaginăm o scrisoare de dragoste, nu un e-mail de dragoste, cu toate că sunt același lucru. Totuși nu mai scriem scrisori, conștienți că adresantul primește și răspunde la zeci sau te de mesaje până sosește scrisoarea noastră, deci am pierdut din start. Există însă excepții, cum ar fi birocrația care ar pieri fără dosare și ștampile, sau ideea de scriitor legată indestructibil (în imaginația majorității) de obiectul carte tipărită, asta chiar dacă Homer rămâne un reper al literaturii universale cu toate ca pe vremea lui nu exista tipar.
Legendele sunt adesea mai puternice decât realitatea. În lumea filmului este de oarecare notorietate episodul selecției pentru rolul lui Mihai Viteazu în filmul cu același nume regizat de Sergiu Nicolaescu care s-ar fi dorit în rolul principal, însă comisia l-a preferat pe Amza Pellea dublat la voce de Emanoil Petruț. Văzând că pierde rolul titular, Sergiu Nicolaescu forțează rescrierea scenariului în timp record de dragul introducerii personajului Selim Pașa, un fel de Mihai Viteazu otoman, pe care îl va interpreta el fără drept de apel. Așa spune legenda, sau, după alte standarde, bârfa. Arta nu este un produs manufacturier.
Imaginea majorității așa ziselor lansări de carte este dezolantă. Tiraje confidențiale, public puțin și inert, eforturi de a păstra aparențele. Cui prodest? Se vede că societatea mai are nevoie de aceste manifestări pentru consolare. Altfel ar fi nevoită să admită ca totul e pierdut. Totul înseamnă aici societatea care nu mai este, lumea telefoanelor fixe, a poștei și tipăriturilor, a mașinilor de scris care trebuiau declarate la miliție (semn că miliția le considera importante!) iar comunicațiile mobile erau de neimaginat. Consolarea presupune și păstrarea unor aparențe, iar târgurile de carte (tot mai numeroase și ele) răspund acestei nevoi.
Un târg înseamnă comasarea câtorva zeci de lansări plus un pelerinaj de curioși care dă impresia de impact social. Comercial aceste târguri sunt o farsă. Ce ați zice de piața de alimente unde producătorul vine cu zece saci de cartofi ca să vândă doi? Cărțile nu sunt cartofi, dar atunci ce caută la târg?
Să vedem: https://rasfoiala.com/2025/12/08/top-gaudeamus-2025-cele-mai-bine-vandute-carti-la-marile-edituri/
Prima observație: autorii autohtoni nu prea sunt bine vânduți.
A doua observație: statistica nu menționează numărul de exemplare vândute, deci o carte din care s-au vândut zece exemplare poate deveni cea mai bine vândută carte dacă celelalte au ajuns numai până la 9.
Ma opresc. Nu vreau să fiu răutăcios. Probabil unii consideră că am întrecut deja măsura.
Așa că schimb tonul: bine că mai merge și așa. În fond, vizitatorii târgurilor se amuză cât se amuză si pleacă mulțumiți, editorii – trebuie să fie și ei mulțumiți, altfel n-ar veni iar autorii nu prea au multe ocazii de unde sa aleagă, așa că și ei vor fi mulțumiți, dacă ne luăm după postările de pe rețele, chiar foarte mulțumiți.
Cu această ocazie împărțim editurile în:
- Edituri care au distribuție (puține)
- Edituri care n-au distribuție dar frecventează târgurile
- Edituri care n-au nici.. Nici.. (dar practica prețuri rezonabile)
Din această stare de fapt a literelor deducem că nu merită să fii scriitor (dacă te gândești la beneficii materiale), dar dacă scrisul îți face plăcere, România postmodernă are toată gama de oferte.. Fiecare cu alegerea lui.
Z.D
