Câteva lecții de privatizare a culturii: Republica Socialistă, cenzură, la cinematograf rulau numai filme potrivite educației socialiste, dar oamenii au aflat de VHS (Video Home System) pentru cei mai tineri) dădeau un ban și stăteau nopți la rând să vadă filme nerecomandate, dar urmărite cu mare interes de profeții regimului. Nu era cultură la cel mai înalt nivel. Nici conștiința umană nu stă tot timpul cu arma la picior. Când social media scot la iveală milioane de detalii care rămâneau ascunse, peisajul seamănă cu fundul unui lac golit de apă și nu ne place. Doina de jale face parte din folclorul nostru esențial și e sublimă dacă nu abuzam de ea.
Din perspectiva publicului, subvențiile de la buget sunt mai degrabă un factor perturbator. O serie de instituții ale statului devin organizatoare de evenimente care nu se supun nici pe departe legii cererii și a ofertei. Primul și cel mai mare impediment este gratuitatea. Fiecăruia după necesități, vechiul principiu comunist aplicat managementului cultural. Cine stabilește necesitățile? Directorul, primarul sau alt funcționar. Niciodată publicul. Atunci când publicul plătește, selecția e clară. Când valorile se stabilesc pe cale birocratică se deschide ușa corupției, favoritismului iar publicul își pierde interesul. Imagini încurajatoare vor apărea în social media, cuprinsă pe statul de plată, deci zicătoare de bine.
Să nu uităm că administrația e întotdeauna politică iar deciziile politice nu sunt o validare estetică, ci o încurajare a unui sistem de relații oculte.
Nu mai suntem în feudalism când mulțimile erau prea sărace să-și permită accesul la cultură, nici nu aveau școala necesară pentru așa ceva. Evul mediu cu analfabeții și aristocrații lui aparține istoriei. Nu avem nevoie de o nouă aristocrație chipurile aleasă democratic. Grofii încurajau artele din banii lor, noua aristocrație o face din banul public și asta nu e corect.
Succesul comercial nu e o garanție a valorii estetice, nici relația bună cu autoritatea nu-ți asigură locul printre nemuritori. Vei fi cunoscut doar atâta timp cât selecția barează accesul altora la notorietate. Premiile sunt decise de un juriu care deliberează, adică negociază. Nici un juriu nu a prezis viitorul unei opere în cultură.
Presa nu mai este finanțată de public, deci e finanțată de altcineva și asta se vede. Cultura nu se poate finanța singură este prejudecata de la care am pornit când s-a desființat cenzura. Dar când oficialitățile decid cine e finantat si cine nu, am instaurat o nouă formă de cenzură economica in locul celei ideologice. Am înlocuit două rele între ele.
Neîncrederea în discernământul publicului face parte din ideologia statului autoritar. Maturizarea noastră ca națiune presupune și autodeterminarea culturală. Forurile care decid finanțarea proiectelor culturale au multe în comun cu fostul consiliu al culturii socialiste. Ce ascunde spaima de a pierde controlul? Multe, mai ales lipsa de respect pentru cetățean, care am crezut ca era doar apanajul activiștilor statului totalitar. Nu e așa. Mascată, lipsa de respect funcționează în continuare. De aceea optez pentru evenimentele private, unde contribuția pecuniară îmi asigură respectul de sine. Dai un ban, dar merită.
Z.D
