„CULTURA N-O MURITU / NUMA UN PIC S-O HODINITU”
Satira ia naștere la sfârșitul secolului al II-lea și numele original, de început, este „sutura”, adică un ghiveci, un amestec ce cuprinde jocuri dramatice, asocieri de piese didactice diferite etc. Cel care a scos, a creat o formă mai închegată, mai rezistentă pentru acest gen este Lucillus, în mâinile căruia satira a devenit un adevărat poem narativ, realizându-se o unitate dintre lecția cu conținut moral și ironie.
Un alt reprezentant al genului satiric, un regenerator, am putea spune, este Horatius, în Roma epocii lui Augustus. Acest maestru al eleganței stilistice a ajuns, în cadrul operei sale satirice, până la reflexia asupra eticului existenței în general.
Am putea afirma că romanul adus spre lecturare și reflexie de către scriitorul și omul de cultură Dorel Cosma, este o expresie a exprimării eticului, a moralității existențiale (sau a lipsei ei). Această lipsă, chiar dacă nu are substanță, atrage în vidul ei lipsa de umanitate, revolta.
Eu am etichetat romanul „Tromboniada” , după ce l-am parcurs și corectat, prin cuvintele „umor amar”. Dacă ne oprim puțin asupra semnificațiile cuvântului „trombon”, ar fi câteva diferite, însă și legate între ele: știm că trombonul este un instrument muzical din alamă ce apare după 1400 sub denumirea de sacbut. Dar cuvântul definește și un joc de cărți, spaniol de origine.În sens peiorativ are și sensul de „gură”. Și dacă îl folosim la plural, „tromboane”, ajungem la sensul cel mai apropiat pentru a privi această carte, acela de păcăleli, minciuni, exagerări. Nu trăim de prea mult timp și parcă din ce în ce mai acut în sfera verbului „a tromboni”? Nu sunt forma fără fond, kitch-ul cele care „dau culoare” unei existențe mutate din viața reală, vibrantă, în cea de pe ecrane sau din spatele cortinei? De la cea mai joasă categorie socială, până la cultură, educație și alte domenii, „tromboanele” au devenit un „modus vivendi”.
Deși „Tromboniada” este literatură satirică, deci este ficțiune, iar personaje precum Țăndăre Grijoiu sunt fictive, așadar nu întruchipează vreo realitate anume, există, pentru cei care dacă au ochi de văzut, o cheie pentru înțelegerea și interpretarea fiecăruia dintre noi.
Zâmbetul pe care ni-l trezesc scenele romanului este unul izvorât din revoltă, din uimire, din înțelegere, este un zâmbet dulce amar sau doar amar, este un fel de „râsu-plânsu”. Hazul de necaz specific românului și valorificat în opere ale literaturii culte și populare se regăsește oglindit atât de bine, doar că într-o formă mai acidă, mai vulcanică sau uneori mai directă în opera de față.
Sentimentul de revoltă îl regăsim și în volumele „Colivia invizibilă” și „Poduri de timp”, însă acum autorul vine într-un mod mai vulcanic, mai neașteptat, chiar dacă cu umor. Captivitatea în colivia imposturii, a intereselor politice meschine uneori sau deseori duc omul, societatea și cultura într-o direcție prăpăstioasă, într-o prăpastie sau un haos al formelor fără fond, ridicate la rang de valoare.
Romanul „Tromboniada” dovedește cum adevărul devine incomod, cum ne privim în oglinzi opace, în care ajungem să vedem doar caricaturi, de felul celor foarte sugestiv reprezentate atât pe coperta cărții, cât și în paginile acesteia. Nasul personajului de pe coperta I este precum cel al lui Pinocchio, reprezentând minciuna, demagogia; însă Pinocchio este un personaj pentru copii, ce dă o lecție pentru adulții care au cenzurat și ultima urmă de inocență copilărească din ei. Totuși, fetița drăgălașă și puțin tristă de pe coperta IV mai aduce un strop de speranță că adevărul va veni în fața cortinei care nu cade, că își va reocupa locul, că acest adevăr nu poate purta mască și că se vor trezi din tăcere: curajul, conștiința, demnitatea, așa cum ne lasă să nădăjduim autorul în ultima parte a operei sale.
Laudă autorului, prof. dr. Dorel Cosma, pentru acest demers scriitoricesc, romanul satiric „Tromboniada”, pentru asumare și curajul de a sluji cu demnitate cuvântul!
Prof. Mirela Rus
Poezie dedicată evenimentului lansării romanului „Tromboniada”,
PE SCENA VIEȚII
prof. Mirela Rus
Pe scena sufletelor noastre
Actori sunt plânsul, râsul, fericirea,
Dar și revolta, ura și umirea,
Precum și-oftatul și lacrimile stoarse.
Actori suntem cu toții
Și-o piesă ne e viața.
Jucăm, urmând povața,
„C-așa ni-e datul sorții.”
Că-i monolog sau dialog, totuna:
Luăm rolul ca pe-o cruce în spinare
Și de e dulce și de-i amar ca mătrăguna,
De e ușor sau ustură și doare.
Avarul, milostivul fac schimb de replici dure,
Creștinul și ateul vorbesc de Dumnezeu.
Pragmaticul rostește adevăruri pure,
Perfecționistul caută…și caută mereu.
Un act, urmează altul, schimbare de decor;
Cortina se ridică și cade-apoi din nou;
Aplauze, ovații, suspine…și un dor….
Un dor de viața însăși… și-al său prelung ecou.
Foto/film: Florian Coșoiu
