Adoptarea Ordonanței de Urgență nr. 52/2025 a deschis o nouă etapă de austeritate și control administrativ, interzicând instituțiilor publice de cultură și unităților administrativ-teritoriale să mai efectueze plăți pentru publicitate și promovare. Măsura, prezentată oficial drept un act de responsabilitate financiară, are însă efecte profunde asupra vieții culturale, limitând tocmai mijloacele prin care cultura locală putea să se facă auzită.
În timp ce se invocă economii la nivel național, în teritoriu continuă să funcționeze, fără nicio opreliște, sisteme de conducere bazate pe privilegii și protecție politică. Exemplele nu lipsesc, iar cazul de la Bistrița devine emblematic.
La Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” Bistrița, directorul Gavril Țărmure conduce de ani buni instituția într-un mod preferențial, orientând cheltuielile către concerte costisitoare și proiecte personale, în timp ce salariul său — de peste 18.000 de lei lunar, la care se adaugă și pensia — rămâne neatins. În numele unor „economii”, acesta a desființat, în ianuarie 2025, unul dintre cele mai reprezentative simboluri folclorice ale județului, Ansamblul „Cununa de pe Someș”, fără ca nimeni să-i fi cerut o astfel de măsură.
În schimb, au fost angajate, „pe ușa din spate”, persoane apropiate directorului, unele fără activitate concretă, altele remunerate fără prezență efectivă la serviciu — fapte care, în alte județe, au condus la sancțiuni sau chiar dosare penale.
Situația devine cu atât mai gravă cu cât asupra lui Gavril Țărmure planează dispoziția Agenției Naționale de Integritate (ANI), care îi interzice ocuparea funcțiilor de conducere, și rapoartele Curții de Conturi, ce au consemnat nereguli și imputări financiare. Cu toate acestea, autoritățile locale au ales să ignore aceste constatări, iar Comisia de evaluare din anul 2025 i-a acordat o notă maximă, considerându-l „model de conducere” și validându-i activitatea ca impecabilă.
Deși presa locală a semnalat constant aceste derapaje și contradicții, nu s-a luat nicio măsură. Dimpotrivă, sprijinul instituțional de care se bucură directorul pare să-i consolideze statutul de „intangibil”, în timp ce cultura autentică și tradițiile locale sunt marginalizate.
Astfel, ordonanțele care impun tăcerea și comisiile care protejează abuzul se întâlnesc într-un punct comun: blocarea oricărei schimbări reale. Cultura rămâne, încă o dată, victima colaterală a dublului standard, prinsă între austeritate și favoritism, între interdicții și protejați.
Dorel Cosma
