Alegerile s-au încheiat. Urnele s-au închis, dar liniștea nu s-a așternut. Dimpotrivă. România continuă să fie împărțită, dezorientată, prinsă între promisiuni deșarte și manipulări abil regizate. Nu știm cine are dreptate, pentru că adevărul este sufocat de zgomotul fake news-urilor, de propaganda de partid și de răfuielile personale transformate în strategii naționale.
Ne aflăm într-o epocă în care forța a luat locul ideilor, iar manipularea a devenit o unealtă de guvernare. În loc de viziune, ni se oferă spectacol. În loc de lideri, avem actori de conjunctură, oameni care au confundat notorietatea cu competența și care cred că pot conduce o țară doar pentru că au reușit să obțină un carnet de partid sau câteva like-uri pe rețelele sociale.
Ajungem în finala prezidențială cu personaje care, până mai ieri, nu visau să conducă România, dar astăzi au convingerea că pot. De ce? Pentru că în lipsa unei școli politice autentice, a unei educații în spiritul ideologiilor și al responsabilității față de cetățean, aproape oricine poate accede la putere. Nu mai contează dacă ai vândut covrigi sau ai lucrat pe tractor, important e să fii „în cărți”, să fii obedient, să faci plecăciuni unde trebuie.
Această carență gravă de lideri a permis apariția „baronilor locali”, a oamenilor care nu urmăresc decât propria îmbogățire. Liderii adevărați, cei care ar putea construi, sunt împinși la margine. Intelectualii, cei care gândesc critic și nu se înclină, sunt înlăturați pentru că nu „aduc darul” și nu joacă după regulile obedienței. În tăcere, mulți se retrag, privind cu amărăciune cum se năruie idealurile pentru care au sperat cândva.
În plan extern, nu existăm. Ne bucurăm de favoruri personale și de funcții simbolice, dar nu avem o voce. Poziția ghiocelului a devenit o strategie de stat. Iar asta nu se întâmplă din neputință, ci din lipsă de pregătire, din absența unei înțelegeri reale a lumii și a jocurilor de putere.
România este, azi, o țară fără locomotivă politică. Avem curente, avem partide, dar nu avem lideri. Poporul încă speră, dar fiecare alegere pare să adâncească ruptura, nu să o vindece.
Întrebarea dureroasă este: încotro ne îndreptăm? Și, mai ales, până când vom continua să credem că orice individ, doar pentru că are o raniță și o ambiție, poate avea și bastonul de mareșal?
Fără o școală reală de conducere, fără criterii meritocratice, fără curajul de a promova caractere, nu vom face decât să rătăcim între strigăte și proteste care nu mai au ecou. Pentru că, în fond, nu lipsa alegerilor ne doare, ci absența liderilor.
Dorel Cosma
