Au început colindele
fără cuvinte,
ca o ninsoare care cade
înăuntru.
Iarna nu mai întreabă,
doar se așază
peste lucruri fragile.
Lumina vine rar,
subțire,
ca o promisiune care nu știe
unde să se oprească.
Copiii ating aerul,
crezând că e cald.
În palme le rămâne
o tăcere albă.
Părinții zâmbesc
ca să țină lumea laolaltă.
Zâmbetul lor
e o punte foarte îngustă
peste frig.
Leru-i ler —
nu se cântă,
se respiră,
un sunet vechi
care ne ține în viață
fără să ne încălzească.
Orașele ard
o secundă,
apoi se retrag
în umbrele lor.
Moșii trec
ca niște nori joși,
cu saci plini de aer.
Colinda curge
sub gheață,
o apă care nu se vede
dar ține iarna la distanță.
Florile dalbe
sunt doar urme,
semne că cineva
a trecut pe aici
înaintea noastră.
Legile nu au nume,
sunt doar greutăți
care apasă uniform.
Moș Crăciun
nu mai aduce daruri,
doar timp
să mai stăm.
Cine tace, rămâne.
Cine pleacă, se pierde.
Așa se învață iarna.
Ni se spune că sus e greu.
Jos e doar tăcere.
Românul stă
ca un copac fără anotimp,
cu rădăcinile adânci
într-o memorie caldă.
În ochi
mai arde ceva mic,
nu foc,
ci sens.
Colinda nu se termină.
Se subțiază.
Devine respirație.
Și rămâne,
ca o lumină
care nu se vede,
dar exista:
colindele sărăciei!
DOREL COSMA
