PROF. MIRELA RUS: PICĂTURA DE LITERATURĂ : BACOVIA ȘI CENTRUL MIZANTROP ȘI AVAR

„Și toate se-rentorc pe drumul lor

            Și mândră primăvara vine,...”  

                                        („Și toate”  , George Bacovia)

 

         Cunoscut astăzi drept cel mai mare poet care a reprezentat simbolismul, George Bacovia, pe numele complet, George Andone Vasiliu, este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română și este, de asemenea, unul dintre cei mai cunoscuți autori canonici.

            S-a născut pe 17 septembrie 1881, în Bacău, în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu, fiu al răzeșului Vasile Andonie și al Paraschivei. Mama sa a fost Zoe Vasiliu, fiica unui boier. Perioada liceului se pare că îl inspiră pentru unele dintre cele mai frumoase poezii, printre care, „Amurg violet”, scrisă în 1899. Scrisul nu este singurul său dar, ci descoperă că are talent la desen, precum și la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se face remarcat și la gimnastică. În anul 1900, George Bacovia se înscrie la Școala Militară din Iași, dar de unde se retrage în al doilea semestru, fiindcă nu a putut suporta disciplina cazonă. În această perioadă compune poezia „Plumb”, pe care o finalizează în 1902. Se înscrie la Facultatea de Drept din București și, în acest timp, colaborează cu revista „Arta” de la Iași. Colaborează, de asemenea, și cu alte reviste. Are un singur fiu, pe Gabriel. Poetul se stinge din viață în 22 mai 1957, șoptindu-i soției sale, „Vine întunericul.”

            Încercând să încadrăm opera bacoviană într-un curent literar, remarcăm mai multe păreri: se spune că este poet simbolist, dar unii critici literari afirmă că operele sale aparțin poeziei române moderne. Critici precum George Călinescu au văzut în Bacovia un neosimbolist. După cel de-al Doilea Război Mondial însă, poezia sa este pusă în paralel cu teatrul absurdului, cu suprarealismul, imagismul, ori chiar expresionismul sau existențialismul. Printre volumele de poezii, amintim: „Plumb”, „Scântei galbene”, „Stanțe burgheze”, „Poezii”.

            Vorbind despre timp, Bacovia spune: „Nu poți ști niciodată când e prea devreme, când e prea târziu. Timpul are întotdeauna ultimul cuvânt. Eu, de multe ori, am pierdut ceasul meu. Am fost lipsit de spirit practic....” Nimeni nu și-l poate aminti pe George Bacovia altfel decât trist, iar această stare se reflecta atât în scrierile sale, dar și în felul în care se îmbrăca și se mișca. Autorul nu și-a renegat niciodată condiția, dorindu-și însă ca personalitatea lui să nu umbrească starea celor din jur. Afirmă că „nu se plictisește și nu se neliniștește în singurătate”; că iubește oamenii și îi privește cu interes prin geamul din fața casei sale. Motivul pentru care evită oamenii, mai arată poetul, este acela că persoana sa „ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană și îi respectă prea mult ca să le aducă vreo supărare.”

            Citind poezii precum „Plumb”, „Lacustră”..., ne întrebăm dacă a existat o fericire bacoviană, și dacă da, cum arată aceasta. Ce timp, ce nuanță și ce suport are aceasta? În anul 1919 – se pare, cel mai bun an al poetului - , când își publică primul volum de poezii, „Plumb”, o cunoaște pe Agatha Grigorescu, o poetă aspirantă, care i-a devenit soție, dar și cel mai devotat partener. Aceasta a știut cu adevărat să-i fie alături și, fără ea, probabil că nu l-am fi cunoscut, din punct de vedere literar, pe poetul George Bacovia. Agatha Bacovia-Grigorescu știa că nu alesese „un drum roz”, însă simțea atâta curaj, încât piereau toate „șovăielile trecătoare care o asaltau”. A fost profesoară de limba română, iar când sufletul și timpul îi permiteau, era poetă. A ales să fie, mai presus de toate, partenera și îngerul păzitor  al soțului ei, precum și al operei sale ( în timpul perioadelor depresive, Bacovia avea tendința de a-și distruge poemele, dar ea salva hârtiile aruncate, le transcria și i le dădea acestuia în zilele mai bune). A fost femeia care a știu să facă să zâmbească un poet solitar și trist.

            Și vorbind de tristețe, vorbim de monologul tragic al poeziei „Plumb”, unde lipsa oricărei speranțe, disperarea sunt notele dominante ale atmosferei exterioare, dar mai cu seamă, ale universului existențial, interior, al eului liric. Motivul esențial este moartea, iar universul definit este unul rece, străin, în care poetul trăiește profund singurătatea tragică. Până și iubirea, ca mijloc de salvare din acest spațiu macabru, este refuzată: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am început să-l strig - / Stam singur  lângă mort...și era frig.../ Și-i atârnau aripile de plumb.”

            Tristețe, singurătate, apăsare, suflet neliniștit, însă probabil descătușat de urma lăsată de condei pe hârtie: „ Și ninge-n miezul nopții glacial.../ Și tu iar tremuri, suflet singuratec, / Pe vatra-n para slabă, în jăratec,-/ Încet, cad lacrimi roze, de cristal.”

            Același orizont închis, dar o apropiere și o contopire a firilor căreia îi poate urma un nou început se remarcă în poezia „Decembrie”. Aici, iubirea, ca lege care guvernează universul, este un moment de lumină într-un spațiu și un timp ce stau sub semnul morții. Ninsoarea poate semnifica o sinergie, o convergență a vieților, a energiilor spirituale. Eul liric contemplă sfârșitul vieții, sugerat prin simbolul „decembrie” , însă iubirea este focul care menține viața. Este invocat un final, dar un final în doi, care semnifică eternizarea iubirii prin moarte: „Ce cald e aicea la tine, / Și toate din casă mi-s sfinte,-/ Te uită cum ninge decembre.../ Nu râde...citește nainte......./ Eu nu mă mai duc azi acasă.../ Potop e-napoi și nainte, / Te uită cum ninge decembre..../ Nu râde....citește nainte.”

 

 

             Dialog de iarnă

                    George Bacovia

Fereastra e-o poemă de plumb și de scântei,
Orașul adoarme troienit.
Mult mai târziu de miezul nopții sunt orele trecute...
În haosul vieții nici noi nu ne-am găsit...
O, vino, cel puțin, acum, prin forțele necunoscute;
-- Să viu?
-- Oh! mi-i frică...
-- Vezi!
-- Hai!
-- Am venit ;
-- Unde?
-- Lângă tine ;
-- Plâng...
-- Plâng...
-- Taci...
-- Hai...
-- Hai ;
-- În infinit...
-- În infinit ;
-- Cântă...
-- Vis ;
-- Da...
-- Nu.
-- Nu...
-- Minus ;
-- Minus...
-- Plus ;
-- Plus...
-- Armonie.
-- Armonie...
-- Când?
-- Când...
-- Poate ;
-- Poate...
-- Of!

Fereastra e-o poemă de plumb, și de scântei.
O zi de promoroacă în cameră pătrunde...
Sirenele de muncă vibrează, plângător ;
Orașul e-un ghețar de fum, de clopoței,
Și de fior...
-- Unde... Unde?!

 Prof. Mirela Rus