PROF. MIRELA RUS NE PREZINTĂ O NOUĂ PICĂTURĂ DE LITERATURĂ : ALEXANDRU VLAHUȚĂ

E o fericire să fii iubit. E una și mai mare: să iubești. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.”

                                                                                    (Alexandru Vlahuță)

 

            Născut la 5 septembrie 1858, Alexandru Vlahuță este scriitorul definit oarecum prin opera „România Pitorească”, numită „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară.” Fiu de țăran, provenind dintr-o familie cu opt copii, nu reușește să-și continue studiile după terminarea liceului, din cauza sărăciei, și tot din aceleași motive părăsește cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a urmat doar un an.

            Devine institutor, apoi profesor la Târgoviște. Funcționează ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene. Este și revizor școlar, editează revista „Vieața”, apoi „Sămănătorul”, împreună cu George Coșbuc. Mai târziu se stabilește ca avocat, la Galați, dar nu se împacă cu condiția de avocat și merge la București.

            Opera sa cuprinde proză, din care amintim: Nuvele, Din goana vieșii, Icoane șterse (Nuvele și amintiri), România pitorească, Din durerile inimii, File rupte etc. și poezie: Poezii, Iubire, La gura sobei, Dreptate etc.În primele poezii se poate simți influența lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la București și cu care se împrietenise.

            Opera de căpătâi a scriitorului Alexandru Vlahuță este România pitorească, prin care, după cum arată și Garabet Ibrăileanu, autorul ne-a insuflat iubirea de țară, ne-a deschis ochii spre a putea vedea frumusețile patriei noastre și locul „unde s-a desfășurat istoria acestui neam.” Cartea este o adevărată poezie a frumuseții locurilor și lucrurilor vizitate și văzute, a datinilor, legendelor acestora, a înțelepciunii țăranului român, a sufletului românesc. Paginile descriptive, dar și dimensiunea istorică a poporului român, ce dau operei „accente de odă”, dau viață scrierii. Constantin Ciopraga este de părere că „autorul a scris cartea înflăcărat de vibrant patriotism.” Prozatorul îl poartă pe cititor în călătorie începând cu Orșova și terminând cu Sulina, marcând repere precum Porțile de Fier, Turnu Severin, Ostrovul Mare, Turnu Măgurele, Brăila, Galați, Tulcea. În periplul său, sunt rememorate evenimente care au marcat existența neamului românesc: Proclamația de la Islaz, rostită cu prilejul Revoluției de la 1848, Bătălia de la Călugăreni, Podul de la Cernavodă. Elementul central al călătoriei „Pe Marea Neagră” este reprezentat de orașul Constanța și de legenda locului. Odată cu popasul „În munții noștri”, autorul nu este deloc zgârcit cu conturarea evenimentelor istorice. Iar ultimul capitol este dedicat în întregime reflecției asupra istoriei României, una destul de zbuciumată, și prezentării succinte a geografiei țării, care cuprindea pe atunci doar Țara Româneasă și Moldova.

            În ceea ce privește poezia lui Alexandru Vlahuță, aceasta emană sinceritate, sentimente și gânduri ce izvorăsc dintr-un spirit cercetător, neliniștit, dar și meditativ și profund. Este o armonie și o armonizare a romantismului cu lirismul. Poemele cu tematică religioasă ale autorului sunt expresia  momentului de biruință al vieții în fața morții, dar și a victoriei credinței asupra necredinței. Poetul aduce slavă lui Dumnezeu prin versurile poeziei „Christos a Înviat”: „El orbilor le dă lumina, / Și muților le dă cuvânt, / Pe cei infirmi îi întărește, / Pe morți îi scoală din mormânt.” „Triumful așteptării” este un adevărat elogiu adus omului ce luptă cu credință, om ce este nebiruit: „El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i; / Că dincolo de truda și jertfa clipei lui, / În taină, vremea țese la sfânta biruință;” Poezia de dragoste a lui Vlahuță face din cel ce iubește să fie centrul universului, iar din iubirea sa, o lume-ntreagă: „Iubesc, și-n clipa asta toate / Câte răsar în primăvară / sunt propriile mele visuri, / Aievea întrupate-afară. / Atins de farmecul vieții, / Mă simt o forță-n univers, / și glasul meu devine cântec, / Gândirea mea devine vers.”

            Alexandru Vlahuță a fost o figură luminoasă a unei epoci de tranziție, a cărui operă este un amestec de meditație, sentimentalism, de asumare a „durerilor lumii”. Dacă Eminescu este cel care devenise idolul generației de intelectuali proletari, Vlahuță era „tribunul care înduioșa”. (Garabet Ibrăileanu)

 

Prof. Mirela Rus