PROF. MIRELA RUS: LA MULȚI ANI, ROMÂNIA MEA!

DE 1 DECEMBRIE, SUS INIMA!

 

“Avem o mândră ţară - / Prin timpi de jale-amară / Strămoşii se luptară / S-o scape de stăpâni. / Azi singur noi, românii / Suntem în ea stăpânii, / Sus inima, români!”

                                                                    (George Coşbuc, “Sus inima”)

Trăim nişte vremuri în care, din păcate, a te mândri că eşti român este considerat de către unii o ruşine sau o banalitate. A-ţi iubi ţara devine din ce în ce mai  mult sinonim cu a fi naţionalist. Copiilor noştri li se pare ciudat, demodat sau pierdere de vreme să citească sau să memoreze versuri ale marilor noştri poeţi care au cântat frumuseţea patriei noastre, trecutul său glorios şi jertfa de sânge a înaintaşilor noştri. Şi asta pentru că prea ne-am complăcut în situaţia comodă de a primi ceea ce alţii aruncă, de a vorbi o limbă care numai română nu mai este, că doar ce  “funny” este  de a sărbători “halloweenul” , cu strigoi, fantome, vrăjitoare, sau ce “cool” e să vorbim de “Ziua Recunoştinţei” şi să omitem, de exemplu,  să cinstim cum se cuvine  Naşterea Pruncului Iisus, în Noaptea Sfântă de Crăciun.

         Însă nu vom lăsa uitarea să înghită suflul nostru românesc, ci vom striga în gura mare că suntem români şi vom crede asta cu tărie, nu numai de Ziua României, ci în fiecare zi a vieţii noastre. Şi asta pentru că cei care au luptat pentru ca Ziua de 1 Decembrie 1918 să existe, cei care au plătit cu viaţa lor libertatea noastră  nu au făcut-o doar pentru o zi, ci pentru eternitate. Jertfitori sunt cei care şi-au pus scut de apărare în faţa duşmanului pieptul lor, jertfitori sunt cei care chemau prin versurile lor, armata şi populaţia la lupta sfântă de eliberare a Transilvaniei şi Unire  a Basarabiei şi Bucovinei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu ţara.

         Nu  intenţionez  să  fac o incursiune în istoria românilor, referitoare la semnificaţia zilei de 1 Decembrie 1918 şi a evenimentelor premergătoare acesteia, şi asta deoarece nu sunt istoric şi las asta în seama celor  care ştiu “cânta mai bine decât mine”. Aş vrea să aduc cinstire celor care şi-au folosit arma  pe care o ştiau mânui cel mai bine, cuvântul, pentru a contribui la înfăptuirea idealului naţional . De cele mai multe ori, poeziile lor înflăcărate ajungeau odată cu ordinul de zi până în tranşee pe liniile frontului.

         În timp ce Ardealul gemea chinuit în robia austro-ungară, poeta Netty Vernescu scria: “În vatra lor cea părăsită,/ Vuieşte vântul a pustiu, / Femeile batjocorite, / Bocesc sicriu după sicriu.”, în poezia “Români”. Iar poeta Elena Văcărescu, în iunie 1915, îndemna la luptă: “Hai copii! Hai Români! Azi soldaţi, mâine stăpâni, / Pe o altă Românie!...”Aşadar, poete, mame ale copiilor neamului, nu puteau să nu vadă şi să nu sufere pentru ţara înlăcrimată şi înrobită, strigând cu aceeaşi forţă şi înflăcărare bărbătească.

         Durerea celor din Ardeal este cântată şi în versurile lui Octavian Goga , în aprilie 1916, în volumul “Cântece fără ţară”: Eu sunt orfanul care plânge,/ Acolo în satul meu din deal,/ Sunt ţipătul muiat de sânge,/ Al văduvelor din Ardeal”. Poetul “pătimirii noastre” a evocat ideea unităţii tuturor românilor, a unirii într-un stat naţional şi a luptei împotriva asupririi austro-ungare, prin alese cuvinte, cu entuziasm care se năştea din dragostea de neam şi din ura de veacuri a poporului român: “Sufleteşte, această unire a fost totdeauna. Viaţa Ardealului are, de veacuri, ca unic punct de orientare, credinţa unirii de sânge cu ţara.”

În timpul luptei românilor fără ţară, răsunau glasurile şi chemarea poeţilor , în a căror inimă era scris cuvântul “ţară”, cu lacrimi şi cu sânge: “M-ai învăţat, Durere, ce e să ai o ţară!/ Şi-n inima-mi rănită adânc ţi-ai scris cuvântul / Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul,/ Din care-aştepţi viaţa ca nouă să răsară.” (Alexandru Vlahuţă)

Printre  participanţii la Marea Unire de la Alba Iulia a fost şi tânărul Lucian Blaga, care menţionează că  pentru istorica adunare de la Alba-Iulia “pregătirea se făcuse de sute de ani. ….În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv…” În timp ce se întorcea, împreună cu fratele său la Sebeş, ”se simţea purtat de conştiinţa că pusese temeiurile unui alt Timp…”

Purtători de drapel pentru Unire au fost astfel nu doar soldaţii din armata română, ci reprezentanţi ai condeiului, care au trăit evenimentul Marii Uniri, precum cei amintiţi (Octavian Goga, Lucian Blaga), dar şi Liviu Rebreanu. Mulţi dintre scriitori s-au înrolat ca simpli soldaţi: George Topârceanu este unul dintre ei. El luptă pe frontul de sud din Dobrogea, este luat prizonier şi astfel, în urma celor trăite, va publica “Amintiri din luptele de la Turtucaia”. Pe frontul din Transilvania şi apoi pe cel din Moldova se află şi scriitorul Camil Petrescu, autorul romanului “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, ce evocă ororile celei dintâi conflagraţii. Liviu Rebreanu trăieşte şi el drama războiului, având o experienţă militară pentru că activase într-un regiment al armatei austro-ungare. Drama fratelui scriitorului, Emil Rebreanu, care a încercat să dezerteze , apoi a fost prins şi spânzurat îl marchează şi îl determină să scrie romanul “Pădurea spânzuraţilor”.

“Vocea ţărănimii” sau  “poetul ţărănimii”, cum a fost numit, George Coşbuc s-a grăbit să ia drumul veşniciei cu sufletul nutrind a speranţă că Unirea este foarte aproape. A apucat să  preguste din fericirea înfăptuirii României Mari, deoarece Basarabia, zmulsă din trupul ţării în 1812, se întorsese acasă în 27 martie 1918, iar poetul a plecat spre cer pe 9 mai 1918.

Marea Unire de la 1918 este, cred, pagina cea mai înălţătoare şi sublimă a istoriei românilor, şi asta pentru că nu este opera unui guvern, a unui partid sau a unei grupări politice, este fapta întregii naţiuni, soldaţi, ţărani, scriitori, copii, femei bărbaţi la un loc, uniţi de un elan izvorât din cele mai adânci straturi ale conştiinţei naţionale. Mihai Viteazul spunea, în discursul după intrarea triumfală în Alba Iulia, în 13 octombrie 1599: “Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă.”  După trei veacuri de zbatere sufletească nesfârşită, cuvintele lui Mihai Viteazul poartă pecetea, parcă, a “întrupării unui drept câştigat” din moşi strămoşi, Unirea naţional – politică din 1918.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA MEA!

 

                                                                     Prof. Mirela Rus