PROF. MIRELA RUS: IERTAREA IZVORĂȘTE DIN IUBIRE!

„A IERTA ÎNSEAMNĂ DE FAPT A TRĂI”

 

„Dumnezeu este iertare. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însușim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, și atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din iubire.”

                                                                                      (Părintele Rafail Noica)

 

Deoarece duminica ce a trecut, evanghelia citită și cuvântul de învățătură rostit de la înălțimea amvonului au avut ca temă, ca leit-motiv iertarea, putem spune că în această săptămână am fi oarecum și mai motivați să credem că, iertând pe cineva, nu facem un lucru mare sau neobișnuit. Iertarea izvorăște din iubire, din iubirea lui Dumnezeu față de om și, coborând înspre orizontalitatea crucii noastre existențiale, din iubirea pentru semenul nostru.

Nicio poruncă nu are atâta greutate și asupra niciuneia nu a stăruit Mântuitorul nostru atât de mult decât a iubirii aproapelui, a iertării lui, chiar și când acesta ți-a greșit sau ți-a devenit dușman. Pe drumul acesta, un prim pas ar fi acela de a ne convinge să nu-l urâm pe celălalt, în primul rând, apoi de a nu ne bucura de necazurile sau de neîmplinirile lui. Încet, cu stăruință, cu ajutor de la Dumnezeu, vom învăța, poate vom reuși să ne rugăm pentru cei ce ne urăsc, să devenim răbdători, înțelegători unii față de alții, precum este și Tatăl Nostru cu fiecare dintre noi. Ce exemplu mai elocvent și mai demn de urmat ar fi decât cel al Mântuitorului Care, pe cruce fiind, i-a iertat pe cei care L-au chinuit? Gestul său de iubire și de iertare a fost urmat de către Sfântul arhidiacon Ștefan. La fel, ne amintim și de Sfântul Pavel, care răbda, ba chiar și binecuvânta pe cei care-l prigoneau.

Omul, atunci când iartă, Îl imită pe Dumnezeu, scopul fiind acela de a-i uni pe cei care au fost învrăjbiți și dezbinați de răutate. „Cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare și nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască și de scopul providenței divine.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”)

Iertăm pe cel care ne-a jignit, ne-a făcut un rău în mod voit sau nu, sau ne-a batjocorit. Împăcarea cu aproapele nostru, iertarea acestuia, sunt jertfe care primează în fața lui Dumnezeu. Nefiind siguri pe ziua de mâine, nu trebuie să așteptăm un prilej anume pentru a dobândi și a oferi iertarea. Pentru Dumnezeu, darul cel mai de preț, după cum spun Părinții Bisericii, este pacea noastră, armonia dintre oameni. Cei care aruncă înspre noi săgețile urii lor, prigonindu-ne, sunt de fapt niște binefăcători. Ce paradox, nu-i așa?! Cum să fie cel care îmi dorește răul, binefăcătorul meu? Păi acesta pregătește mântuirea mea, deoarece prin răutatea lui, prin necazul pe care îl provoacă, nu face altceva decât să curețe sufletul nostru de  păcate și astfel să ne înalțe spre veșnicie, riscând a se prăbuși în adâncul gheenei. Așadar, cum să nu ne rugăm pentru acești oameni, ca Dumnezeu să-i ierte și să-i miluiască?

Dacă iertarea semenilor noștri ni se pare copleșitoare, uneori imposibilă, cea mai grea, consider că este iertarea de sine. Căci Dumnezeu, dacă ar ierta conform judecății oamenilor, demult ar fi stârpit ființa umană. El, în infinita lui bunătate, ne iartă iar, și iar, de câte ori cădem în fața Lui, spășiți, ca poate apoi să o luăm de la capăt, încâlcindu-ne în ițele greșelilor noastre. Dar mie, copilului Său, îmi e greu, chiar imposibil, să mă iert: să mă iert pentru că mi-am supărat părinții, să mă iert că nu am avut suficientă răbdare, suficient timp și bunăvoință să-mi ascult câteva clipe mama, când ceva îi apăsa sufletul, să mă iert pentru că, răpit de tumultul grijilor, nu am privit îndeajuns chipul copilului meu, să-i văd seninul ochilor, să mă iert pentru că nu am mulțumit îndeajuns pentru ceea ce am primit, ci doar am cerut, doar m-am revoltat, doar am întrebat „de ce”. Și toate acestea, pentru că sunt OM. Omul care mereu se va întoarce, chiar de va greși de mii și mii de ori, și mereu va fi „lovit” de iubirea lui Dumnezeu, fiindcă „dragostea acoperă mulțime de păcate”. (Sfântul Apostol Petru)

„Iertarea se câștigă pe măsura adâncimii în iubirea de Dumnezeu.”

                                                         (Părintele Constantin Necula)

 

 

IERTARE

                                     de Alexandru Macedonski

Iertare! Sunt ca orice om
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom...
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit...

Sunt om ca orice om — iertare.

 

 

                                                    

Prof . Mirela Rus