PROF. MIRELA RUS: 1 NOIEMBRIE, SĂRBĂTOAREA VIEȚII -TAINICA TĂCERE-

Totul  în această viață pământească este osteneală, înșelăciune, umbră și nălucire. Totul este un vis, ori cenușă, rouă sau vânt. Timpul se scurge și viața este precum o roată care se învârte neîncetat. În toată această rotire, un dar de la Dumnezeu este tăcerea.  Tăcerea care rostește viața. Tăcerea tainică a celor sfinte, tăcerea celor nevăzute.... Du-te în cimitir, el îți vorbește despre Dumnezeu”.  (Sfântul Ioan Gură de Aur)  Să iubești viața liniștită, să-ți întinzi, în tăcere, mâinile tale, celor goi și necăjiți, așa vei atinge „vârful Cerului.”

            Ziua de 1 Noiembrie, numită „Ziua morților”, este de fapt o zi de sărbătoare, o sărbătoare a vieții, fiindcă înseamnă un refuz al uitării, pentru că cei plecați trăiesc în sufletele noastre. În această zi, în această perioadă, mai mult decât în restul anului, fiecare mormânt devine  un mic altar de lumină. Crucile, în lumina tremurândă a lumânărilor, par niște porți spre lumea de dincolo.

            Conform credinței creștine ortodoxe și a textelor biblice, moartea nu este considerată un sfârșit, ci un superior început. Pentru un suflet bun, aceasta înseamnă comuniunea cu Sfinții și el (sufletul) se va înălța spre Dumnezeu, prin rugăciunile lui și ale celor care se roagă pentru el, de aici, de pe pământ.

            „Mor în fiecare zi!” spune Sfântul Apostol Pavel. Iar T.S. Eliot întărește: „Vremea morții e în fiecare clipă.” Orice existență umană este o îmbinare de viață și moarte, de moarte și înviere, „ca fiind pe pragul morții, deși iată să trăim.” (II Corinteni 6,9) .” Iar dacă pentru cel care pleacă, fizic, dintre noi, începe drumul înspre veșnicie, este evident că nu este moartea lui, ci moartea noastră, a celor care rămânem.

            Ei, dragii noștri, ne vorbesc despre viață; ne îndeamnă să nu murim odată cu moartea. Și ne uităm doar la o parte a medaliei (moartea), nu privim suficient și în partea cealaltă, la lumina în care se află. Le datorăm celor plecați în veșnicie, dar atât de aproape de noi, să îi onorăm, trăind viața ce ni s-a dat.

            Aceste zile sunt un bun prilej de introspecție, de popas în sinele nostru. Pentru că pășim grăbiți pe lângă noi, pe lângă anii noștri, încât, la un moment dat, ni se face dor de noi, de tine, de mine....Toată viața cădem și ne ridicăm, visăm și ne trezim, așteptând ziua de mâine. Dar azi? ....Toată viața învățăm, învățăm despre iertare și despre iubire, până la „buza mormântului”. Chiar și în momentele în care ne desprindem din mâinile lui Dumnezeu....Credem că ne suntem suficienți nouă înșine, până când....ne trezim singuri. Dar nu, nu suntem singuri, căci „golul nu e gol, vidul nu e vid” (Hrisostom Filipescu) Deoarece Dumnezeu mângâie cu iubire și răbdare creația Sa.

Aflat în fața mormintelor celor dragi, timpul își încetinește ritmul și atinge inimi, chiar și dintre cele mai împietrite. Simțim că trebuie să privim mai des pe fereastră, să vedem cât de întunecată a devenit lumea și să ieșim din întuneric, găsindu-ne unii pe alții, aflând în ceilalți ceea ce ne lipsește. Te îndoiești! Dar vei afla, te vei convinge, mai târziu, sau mai devreme decât crezi, în tăcere, și vei înțelege. De ce taci? De ce tăcem? De ce tace și Dumnezeu? Dar morții noștri, de ce tac? Pentru ca să simți prezența tainică a lui Dumnezeu în tine. Dumnezeu îți trimite suflete pereche, suflete care să umple golul din tine. Dacă nu accepți sau nu înțelegi, El trimite acest suflet de mai multe ori, în momente de fericire sau de suferință, în oameni diferiți. Uneori te simți coborând în iad, ca apoi, să simți cum o Mână te trage în sus, înspre Rai. Este viața mea, este viața ta, este viața noastră, a fost viața lor....

            Se înnoptează, doar lumina candelelor de pe morminte pâlpâie, doar iubirea lor se arde odată cu ceara lumânărilor....Gânduri pustii, zgomot, strigăte, slalom prin viață, nimic nu mai doare acolo....Nu cred că mai e timp pentru ură, pentru îndoială (deși ne încolțește firea), este timp doar pentru a trăi, a simți acele zile în care nu bate vântul, de a vedea privirile de dincolo de nori, de a zâmbi iubirii care țâșnește de acolo și din jurul nostru.

 

NU PENTRU ORICE TAINĂ

Radu Stanca

Nu pentru orice taină există un răspuns…
Apleacă-te şi lasă-ntrebările să treacă!
Din dorurile care te-au încercat de-ajuns
Reţine-l doar pe-acela care-a-nvăţat să tacă.

Înclină-te în faţa durerii fără sens
Căci este cea mai plină de rost şi înţelesuri.
Greşeşti dacă-ţi închipui că ai trăit intens
Fiindc-ai luptat tot timpul cu piedici şi eresuri.

O viaţă e trăită abia atunci când
O împlineşti întreagă-ntr-o singură iubire.
Dar cine poate spune, veghind lâng-un mormânt,
Că îşi veghează-acolo propria-i desăvârşire?

De-aceea în tăcere stăm şi ne-amăgim
Că pentru orice taină exist-o dezlegare
Şi-n loc să bem paharul cât încă mai e plin
Îl amânăm întruna pe clipa următoare…

 

 

Prof. Mirela Rus