PREOTUL – UN ADEVĂRAT APOSTOL AL LUI DUMNEZEU PENTRU CREDINCIOȘI -GÂNDURI LA ÎNCEPUTUL POSTULUI CRĂCIUNULUI-

          Ne despart câteva zile de începutul Postului Crăciunului și șase săptămâni de prăznuirea Nașterii Mântuitorului. Se vorbește despre felul în care ținem post, despre milostenie, despre dorința de a dărui, în special acum, de sărbători, despre a fi mai buni, mai iertători și mai iubitori. Dar cu cât intrăm în febra sărbătorilor, toate aceste concepte devin vorbe mari sau clișee și ne trezim că facem acte așa-zis, caritabile, doar de dragul de a le face și nu simțim adevărata vibrație, deoarece facem gesturi din complezență, pe repede-înainte sau pentru a fi în trend.

            Doresc să reflectăm la un subiect pe care nu l-am întâlnit foarte des sau chiar deloc în articole, postări sau alte materiale, în preajma unor sărbători pline de sfințenie, cum este Crăciunul. Aș dori să vorbim despre preoți și rolul lor sau prezența lor, în „traseul” spiritual al credinciosului care are nevoie de îndrumare, de sprijin, pentru a se putea întâlni cu Cel care a venit în Ieslea sărăcăcioasă, pentru a trăi suferințele, poverile și temerile noastre.

            Cine este preotul? Sau cine ar trebui să fie preotul? Este cel pe care-l găsim în altar sau în fața altarului, în rugăciune și în așteptare, în jertfă neîncetată pentru fiii săi duhovnicești. Este cel pe care, noi, credincioșii, îl percepem altfel decât noi, fiindcă este omul lui Dumnezeu, pentru noi, cei împovărați „cu multe feluri de păcate”, este cel căruia nu-i știm necazul sau tristețea, nu-i cunoaștem povestea sau nu-i înțelegem sfatul....Însă, sub veșmintele preoțești este tot un om ca noi, un om de țărână care fie mănâncă prea mult, fie îi chiorăie intestinele după cine știe câte ore (nici el nu mai știe) de  rugăciune și slujbe. Este un om care are temerile și îndoielile sale, care simte ca noi sau mult mai intens, care plânge și se roagă, sau uneori zâmbește și râde cu cel de sub patrafirul său. Are dorințele și visele sale, dar și slăbiciuni și boli. Preotul are și el trup, ce este supus durerilor de tot felul, de cap, de spate, dar și de suflet, căci uneori e atâta suferință în jur, încât rămân adânci cicatrici pe inimă.

            Omul din fața altarului, cu epitrahilul precum un jug după cap, este atât de ispitit și încercat, are și el un trecut, are amintiri și poate răni vechi ce nu s-au cicatrizat. Stă zi de zi în fața lui Hristos și cere și se roagă pentru cei necăjiți, este permanent într-o tensiune lăuntrică, pleacă urechea la fiecare credincios și ascultă uneori păcate mari, binecuvintează, botează micii creștini, dar se roagă și pentru muribunzi. Îngenunchind în fața Mesei Sfinte de Altar, se lasă legănat în brațele iubiriri Mântuitorului și ascultă bătăile inimii lui Dumnezeu.

            Pentru cei care Îl aleg (sau pe care îi alege) duhovnic, este precum o lumânare veșnic aprinsă care îi ghidează în întunericul vieții acesteia pământești. Ascultarea de părintele duhovnic este condiție a suirii și călătoriei în cer, pe scara cerească, este un lucru cu adevărat îngeresc, este o luptă permanentă cu patimile și ispitirile, este cu adevărat o bogăție de cununi. Căci ascultarea le zidește pe toate, le îndreaptă pe cele strâmbe, împlinind toate poruncile; sufletul îl îmbogățește în mare taină și în chip nevăzut, așezându-l în vistieria celor de Sus, înălțându-l către Dumnezeu, încununat și înfrumusețat. De aceea este de trebuință să ascultăm și să fim recunoscători pentru toate darurile lui Dumnezeu, fiindcă El ni le trimite cu mai mare bucurie decât cea cu care le primim noi.

În orice timp, și mai cu seamă în posturile de peste an, preotul are rolul de a le întări oamenilor convingerea că fără urmarea poruncilor dumnezeiești, viața religioasă și duhovnicească nu este decât o amăgire. El este exemplu de trăire creștină, punând suflet și viață pentru credincioșii ce i-au fost încredințați spre a-i păstori. În această lume secularizată, modernă, orientată spre confort și comoditate, gândul în sine de a posti, de a te sacrifica, sperie pe unii, darămite însăși fapta. De aceea rolul preotului de a călăuzi credincioșii pe calea relației cu Dumnezeu este hotărâtor. Nu există reguli stricte în ceea ce privește postul; putem ține post de mâncare, de înfrânare de la unele plăceri sau mofturi zilnice, însă cel mai important consider că este postul ce constă în a „nu mânca” din celălalt, de a te abține de la anumite vorbe și judecăți, care trebuie să însoțească și pe celelalte.

            Părintele Constantin Necula spunea despre post că înseamnă „a vorbi mai puțin, a munci mai atent, a ne iubi cu mai mare grijă, a fi mai atenți la tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit.” Astfel, postul nu este o pedeapsă sau o datorie, nici o obsesie, ci o bucurie. Este vorba despre așezarea omului într-o liniște divină. Părintele Necula compară postul cu „o operație pe conștiință deschisă”.

Pentru că nimeni nu spune că a ține post este ceva ușor, ba dimpotrivă, credinciosul poate fi mult mai încercat, mai ispitit în această perioadă; postul devine un exercițiu al smereniei, așadar să nu fluturăm în vânt „drapelul” postului nostru, pentru că nu presupune nimic spectacular. Datorită încercărilor la care credincioșii sunt supuși, este nevoie a porni pe drumul postului alături de rugăciunile și rânduiala unui preot duhovnic. Este vorba de o întoarcere mai atentă la sufletul nostru, la noi înșine, la virtuți și la spiritualitatea noastră, pentru că ce este mai important, ce este vital, nu vine din „construcția financiară a lumii, ci din partea morală a lumii”, mai spune părintele Necula.

 

Prof. Mirela Rus