PICĂTURA DE LITERATURĂ - IN MEMORIAM – GEORGE COȘBUC-poetul țăranului român

PICĂTURA DE LITERATURĂ

 

„Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

 

O luptă-i viața. Deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.”

                                                                   (George Coșbuc, „Lupta vieții”)

 

            George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866, în comuna Hordou, județul Bistrița-Năsăud, fiind al optulea din cei 14 copii ai preotului greco-catolic, Sebastian Coșbuc, și al Mariei. Primele conexiuni cu operele literaturii române și universale datează din perioada în care frecventează Gimnaziul fundațional greco-catolic din Năsăud. Încă din clasa a V-a începe să scrie versuri și activează la Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva. Cea dintâi poezie publicată, într-o foaie pedagogică din Ardeal, după cum mărturisește însuși poetul, este o poezie de dragoste. Debutul publicistic se produce în revista Tribuna, cu snoava versificată „Filosofii și plugarii”. Debutul editorial are loc, prin apariția la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, a cinci broșuri. Mișcarea literară de la Tribuna este benefică pentru cristalizarea poziției lui Coșbuc vis-a-vis de literatură, în ceea ce privește interesul pentru folclor, precum și către limbajul popular, ca fundamente ale literaturii culte, orientată înspre idealul restabilirii unității culturale a poporului român.Punctul culminant al perioadei petrecute în redacția Tribunei este apariția poemului „Nunta Zamfirei”, veritabil poem-spectacol.

            Perioada bucureșteană este marcată de relațiile poetului cu Titu Maiorescu și cu Junimea, relații care s-au păstrat destul de reci, cu toate că Maioresu îi aprecia talentul și originalitatea. În 1894 editează, împreună cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici, revista Vatra. În anul următor se căsătorește cu Elena, sora autorului C. Sfetea și, în același an, i se naște unicul fiu, Alexandru. În 1896 se tipărește, în traducerea lui Coșbuc, Eneida de Vergiliu. După dispariția Vetrei, poetul preia conducerea revistei Foaia interesantă. Conduce și revista Viața literară, lucrează intens și la alte traduceri. În august 1905, moare Alexandru, fiul său, într-un accident de mașină. Coșbuc suportă nespus de greu pierderea, se izolează și încetează să mai publice, căci „inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se va închide”, consemna Nicolae Iorga. În 1916, George Coșbuc este primit membru titular al Academiei Române. La 9 mai 1918, moare „marele poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru.”

            Creația poetică a autorului evocă natura românească, muncile câmpului, revolta țăranului, erotica țărănească, datini și obiceiuri, experiența tragică a războiului, momente înălțătoare din istoria poporului român. Obiectul evocării lui Cășbuc este omul pământului, cel căruia i-a cântat „bucuria și amarul”, iar peisajul descris are rolul de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare. Atât prezentarea unor momente esențiale ale existenței umane („Nunta Zamfirei”), cât și viziunea asupra morții („Moartea lui Fulger”), dovedesc păstrarea unui spirit autentic românesc. Volumele publicate, printre care,            Blestem de mamă”, „Draga mamei”, „Fulger”, „Balade și idile”, „Fire de tort”, „Cântece de vitejie”, „Drumul iubirii”, „Opere alese” etc. dovedesc o substanță poetică originală.

            Avem datoria de a nu-i uita pe cei care au slujit și au slăvit pământul, istoria, neamul și tot ce este românesc. George Coșbuc a pătruns în toate ungherele vieții poporului român, contopindu-se cu tonul cântării neamului său străvechi. Cântecul iubirii surprinde și transmite acest sentiment în toată splendoarea și gingășia lui, curat, dar și înflăcărat. Bărbații din viața satului sunt și gingași și șugubeți, dar și hotărâți, puternici, devenind luptători destoinici care sfidează moartea, ironizând chiar tragedia ei. Dârzenia e primită ca moștenire de la bunii și străbunii adânciți în istorie, care au înțeles că: „Nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănțuit.” Viața satului înseamnă, în opera lui Coșbuc, tradiție și obiceiuri, atmosfera vieții rurale oglindită în cele patru anotimpuri, truda câmpului, dar și durere, căci poetul simte sufletul țăranului plin de revoltă și îndârjire care îl  împietresc și care se revarsă ca un val al suferinței, precum în poezia „Noi vrem pământ!” Fiind „suflet în sufletul neamului său”, poetul ceează, în istoria literaturii române, un adevărat monument – poate cel mai impunător – al marelui voievod, Mihai Viteazul: „Gigantică poart-o cupolă pe frunte / Iar barda din stânga i-ajunge la cer / Și vodă-i un munte.”

            Întraga creație artistică a lui George Coșbuc pune în lumină o personalitate a unui om cu poftă de viață, energic și care răzbate prin spinii și pălămizile acestei vieți:

 „O fi viața chin răbdat, / Dar una știu: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim!” („Moartea lui Fulger”)

 

POETUL

 

Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul -
În ranele tale durutul sunt eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi larul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura -
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Voinţa mi-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt -
Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt,
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri deşarte.
Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,
Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!

 

 

                                                                                      Prof. Mirela Rus