PICĂTURA DE LITERATURĂ: ANDREI MUREȘANU-POET AL IMNULUI NAȚIONAL

 

„Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!”

 

         La 16 noiembrie 1816, la Bistrița, se naște poetul și revoluționarul român, Andrei Mureșanu, într-o familie de țărani. Tatăl său, Teodor Mureșanu, pentru a putea asigura traiul familiei, ținea în arendă o moară de argăsit scoarța. Din nefericire, după 6 ani de la nașterea poetului, casa părintească arde într-un incendiu și familia trebuie să se mute în casa bunicilor după mamă. Andrei Mureșanu ia primele lecții cu un bătrân grănicer din Valea Rocnei. În viața copilului Andrei și a familiei sale are loc o nouă și teribilă tragedie, în anul următor murind tatăl său, strivit de un car de argăseală.

            Tânărul Andrei este primit la Școala normală săsească din Bistrița, apoi, trei ani mai târziu, la Liceul Piariștilor din Bistrița. Merge la Blaj, unde studiază timp de doi ani filozofia. Acolo îl cunoaște pe George Bariț, cu care leagă o frumoasă prietenie. Studiază apoi teologia la Blaj. Intră în învățământ fără a-și fi terminat studiile, fiind student în an terminal și George Bariț obținându-i dispensa. La Brașov, Andrei Mureșanu ocupă funcția de institutor la Școala Română, apoi pe cea de profesor la Gimnaziul Romano-Catolic din Brașov. Colaborează la revistele Foaie pentru minte, inimă și literatură și Gazeta de Transilvania. Publică poezii și articole în aceste reviste. Cunoaște cei mai importanți scriitori ai vremii: Ion Heliade – Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri. Andrei Mureșanu se află printre conducătorii Revoluției de la 1848, făcând parte din delegația Brașovului la întrunirea de la Blaj. La 1 iulie 1848, scrie poemul Un răsunet, pe melodia anonimă a unui vechi imn religios – Din sânul maicii mele. Acest poem devine imnul Revoluției de la 1848 și este considerat Marseilezza românilor. După cum bine se știe, devine imnul național al României, Deșteaptă-te , române.

            După înfrângerea Revoluției din Transilvania, trecând Carpații în Muntenia împreună cu George Bariț, sunt luați prizonieri de către armata țaristă și duși în nordul Moldovei. După eliberare, Andrei Mureșanu se stabilește ca funcționar la Sibiu. Din 1850 colaborează la ziarul Telegraful Român cu articole și poezii. Traduce Nopțile lui Young și o bună parte din Analele lui Tacit. În anul 1861 este pensionat, însă pensia mizeră este mult prea mică pentru a-și întreține familia: soția și cei doi copii. În 1862, la Brașov, publică singurul său volum de poezii: Din poeziele lui Andreiu Mureșanu, iar poetul speră să redreseze cumva bugetul precar al familiei din vânzarea cărții. Volumele se vând greu, iar vărul său face apel la români să-l ajute pe poetul bolnav, aflat într-o situație dificilă. Volumul de versuri este premiat de ASTRA ( Asociația Românilor din Transilvania) cu 50 de galbeni, președinte al Asociației fiind  Mitropolitul Andrei Șaguna, un admirator al poetului. În 12 octombrie 1863 , în urma unui morb nervos îndelungat, poetul Andrei Mureșanu moare. Este înmormântat în cimitirul Bisericii „Sfânta Treime” de pe Tocile din Brașov.

            Printre poeziile sale, amintim: Glasul unui român, O privire peste lume, Un suspin, La muza mea, Locul fericirii, Fanariotul și darea, Lumina și adevărul, Cuvântul unui peregrin,Vers funeral (care apare sub titlul Cătră martirii români din 1848-1849). Poezia lui Andrei Mureșanu este una combativă, exprimând frământările sociale ale poporului său. Versurile sale concentrează conștiința, dorințele, nădejdile unui neam, într-un moment potrivit. Rămâne creatorul unei poezii mari, căci a scris „multe versuri, dar o singură poezie”.

 

OMUL FRUMOS

Andrei Mureșanu

 

Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură, -o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte,
Şi iată-l neclintit!

Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare,
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume,
Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!

 

                                                       Autor:  prof. Mirela Rus