PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT- UN OM FERICIT

Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” 

                                                                                                   (Nicolae Steinhardt)          

                Luni, 30 martie, s-au împlinit 31 de ani de la trecerea înspre cele veșnice a marelui monah Nicolae Steinhardt. Scriitor, doctor în drept contituțional, critic literar, și-a lăsat amprenta în mai multe domenii: literar, teologic, critic, cultural. Deși s-a născut într-o familie de evrei, tatăl său fiind arhitectul și inginerul Oscar Steinhardt, iar mama sa, Antoaneta Steinhardt, înrudită cu Sigmund Freud, Nicu-Aurelian  (căci acesta era numele său) s-a convertit la religia creștin-ortodoxă în închisoarea de la Jilava, călugărindu-se apoi la Mănăstirea de la Rohia, sub numele de fratele Nicolae Steinhardt.

            Încă din copilărie este atras înspre creștinism, dar și de literatură. Citește mult de la o vârstă foarte fragedă, după terminarea liceului frecventează cenaclul literar ”Sburătorul” al lui E. Lovinescu, debutează literar în revista „Vlăstarul”; în 1934 publică primul său volum, „În genul...tinerilor”, parodiindu-i pe Cioran, Eliade, Noica. Are apariții editoriale în limba franceză, este admis în Baroul de Avocați Ilfov, călătorește prin Europa, revine apoi și obține un post de redactor la ”Revista Fundațiilor Regale”, dar este dat afară după un an, datorită originii sale evreiești. Este reangajat după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar din nou este exclus și de aici, și din avocatură și din activitatea sa literară. Aceste lucruri îi produc suferințe materiale și sufletești, mai ales, dar începe desăvârșirea sporituală și se simte din ce în ce mai atras de creștinism. În 1959 este arestat „lotul Noica-Pillat„ , al așa-numiților „intelectuali mistico-legionari”, la care aderase și el. În arestul din închisoarea Jilava este botezat în credința creștin-ortodoxă. Steinhardt este mutat în închisorile de la Gherla și Aiud și eliberat în 1964, ca urmare a decretului de grațiere colectivă a deținuților politici.

            În 1971 scrie prima formă a manuscrisului dactilografiat, „Jurnalul fericirii”, o valoroasă, poate cea mai valoroasă operă de introspecție culturalo-mistică a literaturii post-moderne.Vizitând des Mănăstirea Rohia, în 1979 se stabilește definitiv acolo, la început pe postul de bibliotecar. Este tuns în monahism, în 1980, de către Episcopul Iustinian Chira și de către arhiepiscopul Teofil Herineanu, primind numele de Nicolae. Pune în ordine cele peste 25000 de volume ale bibliotecii mănăstirii, participă la slujbe, predică. Din punct de vedere a vieții literare, publică eseuri, cronici, traduceri. La 30 martie 1989, trece în neființă, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia.

            Întreaga viață a monahului de la Rohia este parcă derulată între contradicții la granița cu imposibilul. În „Jurnalul fericirii” spune: „Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”. Este afirmația și observația unui om eliberat de câteva zile din arestul de la Jilava, după o detenție cruntă, după ce a primit bătăi cumplite, după ce a fost umilit în toate modurile și orice formă de demnitate i-a fost anihilată. Este în același timp doritor de recunoaștere publică, dar și singuratic, neîndreptățit, dar iertător. Momentul ce a fost adevăratul certificat de naștere al testamentului său literar, „Jurnalul fericirii”, este cel al Botezului, acesta fiind săvârșit de către părintele Mina Dobzeu și descris cu de-amănuntul în paginile cărții.

            Nicolae Steinhardt vorbește despre fericire spunând că numai creștin fiind îl vizitează această virtute. Pentru Părintele Steinhardt, preocupările importante ale omului sunt sau ar trebui să fie: ce e viața?, ce-i omul?, de ce există durere?, cum ajungem la fericire? Monahul scriitor a găsit rețeta pentru fericire: în creștinism, unde sălășluiește liniștea, pacea, odihna, dar prin luptă neîncetată și prin conectarea la sursa divină.  Deși creștinismul „este  o școală de contradicții și paradoxuri”: a fi fericit este prima datorie a creștinului, dar în egală măsură și a simți nenorocirea condiției omenești, tot el, creștinismul, ne oferă soluția, ieșirea la liman: credința în Înviere. Părintele Steinhardt definește creștinul ca fiind „zâmbitor, tolerant, degajat, convins de relativitatea celor lumești; deci nițel sceptic și foarte îngăduittor.” Din nou paradoxuri. Tot în chip paradoxal este văzut și ospățul, ca singurul loc unde bucuria celuilalt este acceptată și nu este hulită, pizmuită. Acest loc, ospățul, presupune adevărata bucurie față de bucuria celuilalt și împărtășirea acesteia, căci și Hristos, în săvârșirea binelui, Dumnezeul veseliei, al belșugului, se afirmă în plinătatea Lui, la ospăț.

            Monahul de la  Rohia ne vorbește de asemenea despre trufie și despre faptul că ea încolțește în sufletul omului când acesta reușește să ducă la îndeplinire ceva ce și-a dorit și i-a solicitat mult efort. Ceea ce reușim să facem, ne arată părintele, ne poate da peste cap din punct de vedere emoțional, sufletește. „Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor. Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori.”

            Dacă „Jurnalul fericirii” este un adevărat testament și o mărturisire, opera „Dăruind vei dobândi” este expresia iubirii, a credinței, a milosteniei, a iertării, este un adevărat buchet de flori ale virtuților. Nu este atât de important, ne învață părintele monah, cât de mult dăruiești, ci câtă iubire punem în actul dăruirii. Este atât de adevărat, pe cât de paradoxal titlul acestei lucrări. Dacă dorim lumină în suflet, să dăruim o candelă unui om care are nevoie de ea sau să punem candela pe un mormânt; dacă vrem libertate, putem cumpăra un porumbel și să-i dăm drumul să zboare, dacă vrem să ne desăvârșim pe calea cunoașterii, să dăruim o carte, și alte asemenea. A dărui, spune N. Steinhardt, este „în firea întregului univers, iar a accepta darul este o a doua natură a acestuia.”

            „Nu din prinosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi și tu.”

                                              (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi)

CRISTINA MIRELA RUS