NOBILA POVARĂ

 „Mințim când spunem că ne întâlnim cu intimitatea lui Dumnezeu în infinitul bolților cerești; Dumnezeul nostru cel mai apropiat se află sub cel mai scund acoperiș din lume.” (Valeriu Anania, „Memorii”)

            Deseori, părându-ni-se crucea mult prea grea, nici nu mai îndrăznim sau nici nu mai putem să ne ridicăm privirea, considerând că Dumnezeu este atât de sus, că oricum nu ne-ar putea vedea și nu am putea străbate cu ochii noștri depărtarea spre a-L percepe. Nu este însă așa. Fiindcă atunci când omul are cea mai mare nevoie, când disperarea îi amorțește simțurile, Dumnezeu se deșertează de sine și se face rob al suferinței, despovărându-ne. Totul este să știm să-L primim sub acoperișul inimii noastre, care poate fi cel mai scund acoperiș din lume, să ne dorim să-L vedem, precum Zaheu vameșul, să stăruim în a-L chema și a ne încrede în dragostea Lui, precum femeia cananeancă.

            Știm că „viața e chin răbdat”. Însă depinde unde ne duce acesta. Nu trebuie să căutăm liniștea, fericirea aici, sau doar exclusiv aici, în această călătorie derizorie de pământean. Avem o misiune aici, dar care primește finalitate după trecerea în veșnicie. „Viața te împovărează oricum și totul este dacă dacă povara ei, acceptată cu umilință sau purtată ca un blestem, îți proiectează în veșnicie un grumaz de zimbru sau o cocoașă de cămilă.” Cuvinte rostite și scrise de același om al lui Dumnezeu, Mitropolitul Bartolomeu Anania.

            Destinul omului este teamă și îndrăzneală deopotrivă, este vis și realitate. Viața te ia prin surprindere, te ceartă și te alină, te murdărește și apoi tot ea te cutăță de tine. Poți fi propriul tău terapeut, bineînțeles ancorat la sursa de „terapie” divină, supremă. Astfel înveți că fără durere, nu există nici terapie, nici vindecare. Din durere se naște muzica vieții, sensul acesteia. Cântecul ce îți va mângâia sufletul va fi „compus” cu lacrimi, cu doruri nespuse, cu frământări și zbucium. Melodia lui poate intra în „iadul” nostru interior spre a „aerisi” toate odăile.

            S-a dovedit că omului îi vine sau îi este mult mai ușor să plângă decât să râdă. Râdem la o glumă bună, mai râdem poate dacă o mai auzim o dată, dar repetată încă și încă o dată, nu mai stârnește probabil nici măcar zâmbetul. Însă plângem necontenit gândindu-ne la aceeași poveste tristă sau retrăind momentele nefericite.

            Părintele Hrisostom Filipescu numește durerea „potecă pe calea Schimbării.” Nu există dureri la fel, sau nu există aceleași moduri de a simți durerea, așa cum nu există doi copaci la fel, doi munți la fel, doi oameni la fel. Frica de durere, frica de a suferi, însoțește omul, mai ales atunci când pornește la drum. Dar, la polul opus se află iubirea, la fel de puternică dar vindecătoare, căci vine de la Dumnezeu. Primind totul de la El, rămânând cu El în rugăciune, putem să ne înălțăm în zbor spre zările pe care ni le oferă, uneori într-un mod atât de ciudat, destinul.

            Închizând cercul tot în jurul spuselor IPS Bartolomeu Anania, referitoare la acceptarea poverii și a suferinței, la „lupta vieții”, relevante și potrivite sunt versurile lui Coșbuc din poezia: „Decebal către popor”: „Totuna e dac-ai murit / Flăcău ori moș îngârbovit; / Dar nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănțuit.”

 

Prof. Mirela Rus