IUBIREA N-ARE LIMITE (THE SKY IS THE LIMIT)

,,Copiii sunt mâinile cu ajutorul cărora atingem cerurile.”

                                               ( Henry Ward Beecher)

Iubirea nu este un simplu cuvânt, nici nu este o simplă declaraţie sau o simplă trăire. Iubirea este o virtute, este cea care încoronează toate virtuţile. Iubirea este acolo unde este credinţă, iubirea este acolo unde este jertfă, iubirea este acolo unde frica încearcă să îşi facă loc, iubirea este cea care  “păcăleşte moartea”, sau chiar o doboară.

         Iubirea este a omului, a copilului lui Dumnezeu, faţă de semenul său. Trăirea supremă a iubirii este cea a mamei pentru odrasla sa şi, bineînţeles, a puiului de om faţă de cei care i-au dat viaţă. Doresc să poposesc cu gândul şi cu sufletul asupra unei iubiri dumnezeieşti, a unei jertfe supreme, şi anume, a dragostei de mamă pentru copilul său special. Fiecare copil este special, este unic şi este cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai talentat, pentru mama sa, şi este normal să fie aşa. Însă vreau să mă refer la copilul cu adevărat special, copilul cu dizabiliăţi, şi la dragostea ca adevărat altar de jertfă a părinţilor şi mai ales a mamei, faţă de acesta.

         Aceste rânduri aşternute la ceasuri târzii de seară nu cer să fie un “laudatio”, nici o apoteozare a celei mai nobile “meserii” din lume, aceea de mamă, ci o încercare şi un îndemn de a ne ridica din când în când ochii spre cer şi de a mulţumi pentru ceea ce avem şi ce am avut, de a ne da o şansă să ne privim în oglindă şi de a ne strădui să vedem lucrarea lui Dumnezeu prin noi şi prin copiii noştri speciali.

         Aşadar, iubite mame de copii unici, speciali, deşi pare ceva cumplit, privit din exterior, ca tu să îţi iei copilul în braţe sau într-un scaun rulant şi să mergeţi împreună la şedinţe de terapie şi recuperare, în timp ce o altă sau alte mame îşi duc fiii sau fiicele la dans sportiv, sau la înot, sau la lecţii de balet sau pian, acel aparent “cumplit” este de fapt o binecuvântare. Greutatea în sine este dulceaţa jertfei pe care inima mamei o gustă prin ochii plini de iubire ai puiului său. Nu este foarte confortabil, într-adevăr, să asculţi laudele altor mame vis-à-vis de performanţele fiului sau fiicei, când tu te poţi lăuda cu un pas al copilului tău, sau o silabă, sau un cuvânt, sau o apucare cu mânuţele a unor obiecte…..Dar acel pas sau acel cuvânt nu sunt performanţe, sunt miracolul  din viaţa ta.

         Ceea ce pare atât de firesc pentru copilul fără nicio problemă, este atît de greu pentru copilul cu nevoi speciale, uneori chiar imposibil. Timpul petrecut în cabinetele medicale, la terapii, sau căutând alte şi alte soluţii la probleme, îţi ajunge totuşi, ba îţi şi rămâne şi pentru cele gospodăreşti, şi pentru a-ţi face datoria şi la locul de muncă, şi să nu uităm că eşti şi soţie. Atunci cu siguranţă îţi va fi iertată revolta, furia uneori, faţă de cei care se plâng de “necazurile” lor, când viaţa ta este precum un maraton, precum un labirint a cărui ieşire de multe ori nu o mai vezi. Şi nu doar că nu vezi ieşirea, nu te mai vezi nici pe tine însăţi, te simţi invizibilă, de parcă eşti înconjurată de un nor dens de ceaţă şi fum, te simţi de parcă ai fi propria ta umbră, vlăguită după ani de luptă, după nopţi de nesomn şi atâtea lacrimi care ţi-au brăzdat obrajii. Luptă cu suferinţa, luptă cu neputinţa, lupta cu prejudecăţi şi, de ce nu, cu un sistem defectuos care aproape că anulează, de cele mai multe ori, problemele cu care se confruntă aceşti copii şi familiile lor. Dar nici prejudecăţile, nici sistemul care te îngrădeşte, niciun obstacol nu este atât de puternic pentru a-ţi sta în cale. Căci nu contează câţi “spini” şi “pălămizi” vei avea de călcat în drumul tău, vei muta şi munţii din loc pentru a-i fi bine copilului tău.

         Şi totuşi, te întrebi dacă poţi sau dacă puteai mai mult, te îndoieşti că faci totul ca la carte, că nu ai suficientă credinţă. Însă ai ceva cu totul deosebit: IUBIREA. Iubirea, care este arma ta, şansa ta de izbândă. Izbânda şi  binecuvântarea că ai învăţat să preţuieşti ceea ce este cu adevărat important, că ai primit rolul de mucenic şi ai gustat din atâtea virtuţi, ca răbdarea, curajul, smerenia, dragostea. Iar dragostea ce izvorăşte din sufleţelul curat ca roua dimineţii al unui copil deosebit nu se poate descrie nici în cele mai măreţe cuvinte, este raiul dumnezeiesc ce ţi se oferă de aici, de pe pământ.

         Gândurile ce au luat forma slovelor de mai sus nu sunt decât o mulţumire către Dumnezeu, precum  şi o sinceră plecăciune în faţa mamelor şi a copilaşilor lor speciali. Astfel de fiinţe ne învaţă ce este VIAŢA şi de ce trebuie să fim mulţumiţi şi recunoscători. Iar lecţia aceasta, din punctul meu de vedere, nu este niciodată pe deplin parcursă.

         “Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”       

                                  (“Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel”)