ECOU DE SĂRBĂTOARE

Dragoste, credință, Crăciun...Cuvinte ce nu sunt trecute doar în dicționarul limbii române, ci sunt adânc întipărite în sufletul românesc. Ca și dor, doină, colindă, de asemenea. Deși cele trei zile de Praznic, ale Crăciunului, s-au încheiat, precum și sărbătorile Anului Nou și ale Sfintei Boboteze, Crăciunul este o sărbătoare care nu trece, ca și Sărbătoarea Învierii, de altfel. Ele nu trec, deoarece ne restartează de fiecare dată viața, atât cea lăuntrică, cât și cea în comuniune cu oamenii.

Din ieslea în care Iisus Hristos a venit în lume, putem privi spre Veșnicie doar dacă ne trăim viața împreună cu Dumnezeu, chiar și atunci când în jurul nostru gravitează ”Irozii”. Am avut parte de „Praznic luminos/ Strălucind frumos”, în ciuda poverii vremurilor pe care le trăim, mulțumită ”comunității de iubire”, adică a Bisericii noastre, Catedrala ”Coroana Maicii Domnului Panta Nossa” și a preabunilor săi slujitori: Părintele Protopop Alexandru Vidican, Părintele profesor Nicolae Feier, Părintele paroh Vasile Beni, Părintele Emanuel Vidican și a tuturor celor care iubesc biserica, Îl iubesc pe Dumnezeu și fac lucruri minunate pentru acest sfânt lăcaș.

Crăciunul este sărbătoarea darurilor, Crăciunul este iubire, este viață și nădejde. Și, cu oameni care aprind și întrețin flacăra speranței și a dragostei, nu avem cum să rătăcim calea spre lumină. Sunt nenumărate lecțiile pe care trebuie să le punem la suflet odată cu fiecare Crăciun care ne însuflețește, odată cu fiecare An Nou care vine și, nu în ultimul rând, odată cu Sărbătoarea Bobotezei. Aceste lecții ar fi cea a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru om, dar și cea a omului față de semenii săi, a milosteniei, a iertării, a smereniei. Asupra acesteia din urmă aș dori să poposesc puțin, deoarece smerenia este chiar mai mult decât o virtute, este o icoană a însușirilor dumnezeiești. A fost numită de către cei ajunși la îndumnezeire ”veșmânt dumnezeiesc” sau podoabă a dumnezeirii”, ori  ”pecetea celui desăvârșit”. Smerenia este o icoană a însușirilor dumnezeiești. Dacă omul mândru crede că ceea ce are sau realizează i se datorează în totalitate și oarecum se izolează de ceilalți, omul smerit este omul mulțumit și recunoscător, deschis către lume. Vis-a-vis de mândria deșartă, grăitoare este o rugăciune care se citește la slujba de înmormântare: ”Atunci când credem că am dobândit totul, în groapă ne-am sălășluit...” Sfântul Părinte al Ardealului, Părintele Arsenie Boca, spune despre rugăciunea smereniei că ”străbate cerurile și primește răspuns”, căci smerenia este odihna sufletului.

Părintele Dumitru Stăniloaie așază smerenia, alături de blândețe, printre florile care ies la suprafață din ”răbdarea necazurilor și din nădejde”. Un suflet blând va avea întotdeauna cuvântul înțelepciunii și va fi precum un tron al simplității. Având blândețe, dobândim iubire, care este la capătul drumului virtuților.Unii consideră poate că blândețea este o slăbiciune, dar nu este așa, căci aceasta are o putere imensă de a tămădui ura, de a anula prăpastia dintre oameni, de a atrage pe cei care vor să se separe, să se izoleze.

Fie ca, odată cu Nașterea Pruncului Sfânt, să se întrupeze în noi bunătatea, iertarea, credința, iar blândețea, smerenia și iubirea să sălășluiască în sufletele noastre, păstrând ceea ce am primit în Seara Sfântă de Crăciun.

 

Prof. Mirela Rus