( balconice, alte ”triste și pontice” )

 

      Din balcon, privim spectacolul zilei. E unul la care participăm fără să vrem, fără să ne fi luat bilet.

      Din balcon, dar nu un privilegiu, cum iese Papa, la zile mari.

      Din balcon, așa ca din amvon, cu învățături, învățăminte.

      Din balcon, uitând importanța celui ce vede și privește ( două categorii estetice ) și dând întâietate la ceea ce vede și privește.

      Și ce se vede, din balcon?... Lumina zilei, frunzele tot mai crescute în primăvară, flori, strada cenușie, același orizont, pe care nu-l putem schimba, atâta vreme cât punctul unde stăm  rămâne fix.  Oameni de vârste diferite, cărora li se vede vârful capului, de sus, acoperit, descoperit, fețele cu mască pe nas, pe gură, hainele comode, în care au ieșit doar până la cea mai apropiată alimentara, câte un câine, câte o pisică, de companie, câte un stăpân, de companie. Mașini care spală trotuarul, care duc gunoiul, care aduc lapte și pâine. Și medicamente. Din balcon, se vede societatea într-o felie de stradă. Din balcon, se văd alte balcoane, dealuri, cu un pic de noroc... speranța. Din balcon, lumea, viața nu se văd de sus, așa cum s-ar crede. Sus, acum, aici, înseamnă atât de jos! Să  nu ne țină nimeni în casă. De câte ori nu ne-am ținut copiii în casă! Și acum înțelegem cât e de greu. Casa, devenită o captivitate, nu mai poate fi cămin, dulce casă. Stăm și privim de la balcon. Fiecare cu balconul lui. Viață de/din balcon. Câte vedem!... Și multe altele ni le imaginăm, dincolo de ce vedem. Din balcon, atâtea planuri, vise, pentru când nu va mai fi din balcon.

      Și ce se aude, din balcon? Cele mai mici zgomote, sunete, sunt atât de vii! Se aude ciripitul păsărilor, foșnetul copacilor, primii pași ai oamenilor singuri pe stradă, timizi și înfricoșați, uitându-se circumspect stânga, dreapta. Roțile rare și încete, liniștea de nemaisuportat, fără glasuri de copii. Se aude din preajma unei biserici cântecul rugăciune, slava prezentă mereu. Razele de soare, razele de lună, colțul stelelor, atinzând ușor foaia de cer. Se aud gândurile noastre, atât e de liniște. Glasurile sunt estompate. Saluturile lipsesc și locul lor îl iau gesturile. Altădată, nici n-am  auzi atât de bine și atât de multe ca acum. Ne-am imagina, oare, viața numai așa? Fără posibilitate de întoarcere la ce-a fost?

      După ce va trece această perioadă, ne vom mai raporta astfel la balcon? Sau vom uita imediat că mai există, că a existat odată, și vom fugi de el, cât vom vedea cu ochii, departe, numai să nu mai fim închiși, lăsați să ieșim în balcon, ca porție de visare.

 

Elena M. Cîmpan