”COPILĂRIA” - 5 MINUTE DE FOLCLOR CU BIANCA SIMIONCA!

 PARTEA I 

Tema zilei de astazi este copilaria. Odată cu botezul, compexul manifestărilor rituale legate nemijlocit de naștere ca rit de trecere încetează: copilul nu mai este un nou-născut, ci o ființă umană cu identitate bine conturată și pe deplin integrată social. În plan cultural, însă ființa rămâne perfectibilă toată viața, deschisă prin excelență, fie ca receptor ( în copilărie și tinerețe), fie ca transmițător (la maturitate și bătrânețe).                                                                                                                                                                  

Copilul nu mai este „fragil și transparent”, nu mai poate fi schimbat de iele sau de Fata pădurii, nu mai este vulnerabil la venirea în contact cu orice peroană din afară, nu mai este deocheat de orice privire rea, curioasă sau chiar admirativă, dar nici pe deplin imun la toate acestea nu este. „Ingineria culturală” continuă, pentru că ființa umană însăși este prin excelență o ființă culturală, a cărei principală dimensiune este conștiința de sine. Or, fiecare „experiență de viață” devine așa nu doar în măsura în care apaține vieții, adică faptelor exterioare, aleatorului, ci în măsura în care e absorbită ca fapt cognitiv, aducând un plus al cunoașterii de sine. Adică în măsura în care aparține culturii.                                                                                  

  Un moment important din primii ani de viață ai copilului este înțărcarea reprezentând un nou prag al aceleiași desprinderi, care afectează acum un prim nivel cultural: cel al modului de hrănire. Înțărcarea se face, în orizontul culturii tradiționale, la aproximativ un an de viață a copilului, probabil și datorită prestigiului cultural al anului ca materializare a ideii de ciclu temporal.                                                                                   

  Înțărcatul este un moment de cumpănă al relației dintre mamă și copil, care presupune din partea mamei o încordare a voinței conștiente pentru înfrângerea copleșitoarei atracții afective. În unele sate, cu deosebire în cele din zona Năsăudului, subzonele Rodna și Leșu, se păstrează încă ceremonia „tăierii moțului” care se face n jurul vârstei de un an.                        

Obiceiul a migrat și spre oraș, dar aici este adesea cumulată cu cea a botezului. Sarcina îi revenea nașului care cu această ocazie îi făcea și un dar copilului. Odată tăiat, moțul copiluluise punea într-o salcie, „să crească părul băiatului ca răcita”. În ziua tunderii, părinții mai avuți dau o masă, mai mică decât cea de la botez, la care poftesc, pe lângă nași și rude mai apropiate sau chiar prieteni și vecini. Părul va fi păstrat de mamă într-un loc anume și folosit ( prin arderea unei părti) pentru a-și afuma copilul speriat sau prins de orice alt beteșug. Cealaltă parte se păstrează până la căsătoria copilului. Toți participanții la masă fac câte un dar copilului. Tot la împlinirea unui an, la Maieru se practica testarea copilului în privința viitoarei meserii, punându-l să aleagă dintre diverse obicete lăsate la îndemână : pentru băieti fluier ( însemnând că va fi cioban), secure ( lucrător la pădure), carte (dascal) etc. Pentru fete ac, spată de la războiul de țesut, secară etc ( obiecte asociate cu hărnicia și priceperea viitoare a acestora pe respectiveledomenii.                                                         Când copilul începea să meargă, mama făcea, semnul crucii cu cuțitul pe podeaua sau pe pământul casei, ca să taie orice piedică dinaintea copilului.                                                                                                                                                                                Astăzi am prezentat doar cateva praguri reprezentative din copilaria în satul tradițional din judetul Bistrita - Nasaud. 

 

Surse utilizate :

l  Vasile V Filip, Menuț Maximinian, „Cultura tradițională imaterială românească din Bistrița-Năsăud, Volumul I, Rituri de trecere, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012