GHEORGHE MIZGAN - ”LA CASA CU LEI”

Inapoi la stiri

GHEORGHE MIZGAN - ”LA CASA CU LEI”

Ei, nu-s chiar lei, ceva statuar, cum mă aşteptam, cât mai mult nişte capete de motani sănătoşi. Oricum, spaţiul e agreabil şi felicităm factorii ierarhici –pe dl Dorel Cosma- pentru acest spaţiu ce coboară ca sorginte din secolul al XVIII-lea.
Am avut bucuria de a merge solitar în str. Nicolae Titulescu, la Centrul Cultural Municipal, spre a savura în tihnă o altă faţetă a preocupărilor celui pe care mulţi l-au receptat până acum în plan cultural doar ca un poet talentat. Bănuiala că avem un pictor, sculptor şi creator de felurite modelaje se ivea consultându-i volumele de poezii, ilustrate cu creaţi picturale sau grafică proprie.
Mulţi autori şi-au ilustrat înşişi operele literare, dacă ar fi să amintim dintre celebri pe T. Arghezi (maliţioşii au spus că din zgârcenie, pentru a lua toţi banii de la editură), dar renumele nu i-a rămas legat de grafică decât pasager. În schimb, după ce am zăbovit cu îndelungă plăcere la „Casa cu lei” în faţa tablourilor domniei sale, păstrez convingerea că pe cât de bun poet este, la fel de bun pictor şi sculptor. „În umbra infinitului” şi-a întitulat domnia sa expoziţia şi o ilustrează ca atare, tematic, cu naşterea de constelaţii, nebuloase ce-şi răsfrâng lumina asupra cărţii ca semn al cunoaşterii şi culturii. Este un palier tematic unde în umbra fiecărui tablou aflăm o idee ce l-a generat. Un alt „etaj” tematic l-ar putea constitui peisagistica, „lumea lui Dumnezeu veşnic frumoasă” –cum se exprimma Apostol Bologa, eroul rebrenian. Peisaje marine sau hibernale se înşiruie, frumoase cu toatelea, odihnind sufletul privitorului, aşa cum face şi poezia dumisale şi –de ce nu- chiar persoana creatorului de frumuseţe. Se atestă şi aici că avem un meşter al coloristicii. (Personal am apreciat totdeauna coloriştii puternici: Delacroix, Degas, Ed. Munch). Poate că uneori prezenţa dominantelor de culoare ar putea induce subliminal conceptul generator sau direct viziunea proprie.
Videtur şi portrete interesante, între care deosebit de realizate mi s-au părut cele ale poetului Al. C Miloş şi al dlui. Grigore Bradea.
Ar fi păcat să nu amintim şi preocupările sculpturale, constatabile în expoziţie şi pe care le bănuim că vor fi fost „prima iubire” întru cele ale artelor. Personal nu agreez sculptura „de salon”, preferând latura monumentală, dar sculptura „Adolescenţă”, care ilustrează volumul de debut (”Cameleonul cu aripi”) nu ezit să o socotesc magistrală şi ca idee, dar mai ales ca materializare. (Cu o aşa operă, nu m-aş ruşina să merg înaintea lui Rodin sau Fremiet, rugându-i să mă primească la şcoala lor.)
Dl. Gheorghe Mizgan ne vorbeşte nouă, nu secolelor viitoare. Nu decelăm vreo intenţie de a demola tehnici de lucru sau teme novatoare. Domnia sa dovedeşte aici că poate fi şi modern (sau modernist), eclectic, uneori înfrăzneţ şi novator, dar şi clasic.
Nu-mi pare rău că am văzut expoziţia de la „Casa cu lei”a dlui Mizgan, chiar dacă -voind a-mi parca mai bine maşina pe strada paralelă, G. Coşbuc (ce duce pe Odobescu), am ridicat un panou singuratic ud, ce părea doborât de vreme. Cum el ascundea o gură de canal, m-am ales cu nişte julituri pe cinste şi câteva coaste fisurate. Mă rog, se spune că arta cere sacrificii.

 

PROF. VASILE GĂUREAN