POEZIA, CA MOD DE VIAŢĂ

Inapoi la stiri

POEZIA, CA MOD DE VIAŢĂ

Pentru Elena M. Cîmpan, poezia este, cu siguranţă, un mod de viaţă. Trăieşte, respiră şi poartă poezia cu ea pretutindeni. Fiecare eveniment pe care îl parcurge în viaţa de zi cu zi devine parte din jurnalul poetic. Doar un poet fin poate să observe, în universul ce-l înconjoară, atâtea simboluri.
Volumul „Postume/Antume”, apărut la Editura Limes, în ceas de vară, este o declaraţie de dragoste pentru cuvânt, pentru cititori, şi pentru colegii scriitori, cei găzduiţi cu cărţile lor în marea lume a bibliotecii: „Îi vedeam pe scriitori cum zâmbesc/ De la împrumut, de la arhivă/ Sau de la sala de lectură/ Umblau bucuroşi ca nişte copii/ Şi se jucau de-a v-aţi ascunselea prin troiene/ În lipsa custodelui care întârzia/ Din cauza iernii/ De dincolo de uşă mă privea un poet”. Pentru Elena M. Cîmpan, biblioteca poate fi de zăpadă, din cărţi sau din apă, din suflete sau din scrieri care vor trece o dată cu poetul venit pe lume în eternitate: „Ultimele poezii/ Vor fi înecate de ape/…/ Ultimele poezii/ Supravieţuitoare/ Nu vor mai fi”.
Pentru poetă, matricea spirituală a satului natal surprinde prin frumuseţea naturii, poezia venind ca o soră, sub magnolia înflorită în vatra eternităţii: „Satul meu fără apă/ Satul meu numai lut/ Neajuns ca să curgă/ E mereu început/ E un vas ce aşteaptă/ Cerul tot să-l încapă/ Într-o formă de cruce/ Patru uliţe duce şi aduce/ E carul mare pe pământ/ E vorba după vorbă-n vânt/ Coboară zi de zi la moară/ Adus de spate, om de ceară/ E taină, vechi poemi de alean/ E sat de-o vale şi de-un deal”.
Poezia, deschisă spre lume prin şirurile de cuvinte puse ca pe un colier în carte, este rodul descoperirii tainelor: „În echilibrul celor două copilării/ Deschise lumii/ prin ape de cuvinte”. Poeta este într-un continuu dialog cu cititorii, criticii, dar şi cu propriile creaţii: „Mi-am aşezat cărţile pe iarnă/ Şi-am început să le recit versuri/ Mi-am aşezat poeţii pe iarbă/ Şi-am început să le recit versuri/…/ M-am aşezat şi eu mai apoi pe iarbă/ Oare mie cine-mi va recita versuri?”. Cu siguranţă poetul poartă la el cheile cuvintelor, la fel fiind şi acum: „Cheile apelor şi ale cerului/ Cheile focului şi ale pământului”, fiorul liric fiind cel care va descoperi poarta spre drumul pomilor încărcaţi cu litere. Până şi iubirea este un continuu spaţiu liric atunci când sufletele pereche sunt ca două poezii care vibrează între deal şi şes, între nor şi piatră: „Tu, poemul meu care miroase ca tine/ Eu, poemul tău care miroase ca mine”. În poezia Elenei M. Cîmpan piatra, lutul, lemnul, apa, aerul şi iarba sunt elemente care, în atelierul de creaţie, prind viaţă într-o nouă matrice-poezie: „Nu-ţi scriu de dincolo de moarte/ Îţi scriu dincoace de iubire/…/ Nu-ţi scriu de dincoace de azi/ Îţi scriu mereu/ Cuvânt care se aşterne ca o dungă-n ochiul meu”. Aşteptarea nu este prea mare deoarece poezia, coborâtă-n cuvânt, este ca un prelung izvor, poate cele mai frumoase versuri dedicate poeziei şi dragostei sunt: „Primele poezii se dăruiesc/ Şi primii trandafiri/ Pentru a fi un buchet/ Florile mele aveau nevoie de florile tale/ Poeziile mele căutau poeziile tale”. Atunci când este în căutarea versului, cuvântul vine în întâmpinarea poetei, ceasul căzut trudit precum pe brazda ţăranului, ticăind din nou: „Am pornit să culeg câteva poezii/ De mult nu mai scrisesem nimic/…/ În faţa soarelui/ ca la carte”.
Poeziile sunt precum nişte străzi cu nume de Paris, Bistriţa sau Heidenberg, care ne poartă prin oraşul carte: „Şi ar mai fi şi câţiva greieri/ Ce zumzăie în cor/ ca poeţii/ cele mai nesăbuite/ Şi candile/ Poezii”.
Poezia Elenei M. Cîmpan este un popas în lumea în care toate par a fi rânduite după cuvânt. Şi aşa este pentru că prin vers cuvântul primeşte dimensiunea sacralităţii.

MENUȚ MAXIMINIAN