"POEZII NOI" ŞI "MANIFESTUL NEGATIVIST", DOUĂ CĂRŢI DE DARIE DUCAN

Inapoi la stiri

       Cele două cărţi, nou apărute, scrise de Darie Ducan, pot constitui obiectul unor comentarii, atât separat, cât şi împreună. Alegerea de-a fi prezentate în cea de-a doua variantă porneşte de la considerentul că nu întâmplător ele au intrat/ ieşit în lume deodată, aproape gemene, şi din dorinţa critică practică de-a îndeplini „cu un drum” două obiective.

      În primul rând, „Poezii noi” şi  „Manifestul negativist” sunt legate oricum printr-o unitate ideatică şi stilistică, purtând semnătura aceluiaşi creator, bine ancorat în „verbul” lui, intransigent, drept, neiertător, care nu se îmbată cu apă rece, dar nici pe alţii nu-i păcăleşte cu expresii demodate, căutând să extragă, prin neologisme sau judecăţi minuţioase, esenţa a ceea ce crede, ca-n exemplul: „Poezia e ce ar fi putut fi. E ochiadă în metrou. Perfect aristotelică. Criza ei simptomatică e de fluenţă între obiect şi efect. Afectele s-au obiectivat. E, dacă vrem, un fel de tehnologie romană, lipsită (cum tot tradiţia a impus) de metafizică. Acea tehnologie a semnului (like) care însemna viaţă (lasă-l în viaţă!) sau opusul lui, moarte (ucide-l!). Principiul lingvistic de transbordare e poezie prin împrumut, prin cumul de funcţii.” Pentru o asemenea definiţie este foarte bine aleasă exprimarea scurtă, în contrapunct, în măsură să faciliteze ritmul şi sensul de înţeles.

     În al doilea rând, cele două noi apariţii sunt opere care se susţin una pe cealaltă, se explică reciproc, se continuă, se desluşesc prin aceeaşi grilă de lectură, privind spiritul interesat de nou, de forme moderne ale vechiului fond. O lectură ce surprinde. Textualismul, uşor abandonat în ultimul timp, reînvie prin scrierile lui Darie Ducan, poet şi critic deopotrivă, minte ascuţită, profesionist în folosirea unor cuvinte cu trimiteri îndepărtate, de neimaginat uneori, dar atât de relevante, la care face trimiteri numeroase, explicit sau implicit, nelăsând nicio clipă cititorul să se plictisească şi să-şi mute atenţia în altă parte. Scrisul lui Darie Ducan oferă, în subsidiar, adevărate călătorii prin cultură, prin literatură, oferind ecart-uri diferite, necesare în raportul dintre particular şi general. De aceea, poate, negativismul lui Darie Ducan este magnetism de expresie: „Negativismul nu e o găselniţă, o închipuire în care se livrează texte ca într-o moară: o dovadă esenţială e faptul că scrisul însuşi conţine această formulă la originile sale: se scrie cu negru pe alb sau cu alb pe negru.”

      Analizarea literelor din poemul „Lou” de Apollinaire, artist şi el al „slovei făurite” ( „La nuit descend/ On y pressent/ Un long destin de sang” , cu scrisul pe vericală, grafic), trimiterile la „Decor”, al lui George Bacovia („Copacii albi, copacii negri...., prin care „albul devine negru, negrul devine alb”), exemplele din teatrul de televiziune, care focalizează pe alte personaje, decât cele în cauză, fără să respecte „didascaliile” implicite ( la Moliere), dar şi alte puncte de pornire, cum ar fi: Rimbaud, Baudelaire, Maiakovschi, Brecht, Barthes, cu al său „grad 0”, oferă suport pentru interpretări, eseuri vesele şi triste, cu implicaţii în trăirea în literatură, dar şi în social, cu toată durerea conţinută.

      „Manifestul negativist” e o „interpretare a interpretării” şi „o critică a criticii”. Este o teorie originală a literaturii şi o literatură originală a unei teorii. În final, „e vălul care poate face din 0 mireasă”, adică lumea există ca să se ajungă  la alb, la puritate, un fel de complex al poetului, în general.

      „Poezii noi” e o carte în care Darie Ducan aplică propria teorie a „negativismului”, în versuri albe, în proză lirică, rostind involuntar, de fapt, că negarea negaţiei înseamnă afirmaţie. Insolitul acestor poezii reiese din teama de locul comun, din purtatul unei măşti dure, a unei veste anti-poezie, aşa cum încearcă tânăra generaţie de poeţi să ocolească poezia idealizată, „clasică”. Dar dacă Darie Ducan întinde o cursă, încercând el însuşi să scrie ca şi cum ar fi în pielea poetului din noul val de fugă de poezie?!... Lui Darie Ducan, din fericire, nu-i reuşeşte despărţirea de poezie, oricât ar încerca să forţeze nota aceasta: „Sunt full de tine doamne la ora când mă ai stacană de griji şi certuri frugale./ Când curge din femeie şi din mânz cărniţa roşie de jale./ Sunt full de tine doamne şi-mi ajungi în hrisovenia de oase-ale excesului./ Cum greş pe greş te-am construit şi pus, semnez eu, - schelăria greşului.” Până la urmă, poetul poartă „bastonul de mareşal” al creatorului, căruia îi aparţin şi bune şi rele, şi greşiţii şi greşelile. Noile poezii ale lui Darie Ducan sunt răspunsuri la unele întrebări vechi: ”Ce mai e aia poezie?/ zilnic vin la acest cuvânt anticorpi/ şi îi spun nouă să ne zici peşte.” sau „Când mirosul de iarbă cosită şi mirosul de toamnă/ se întrepătrund cine va purta fătul, cine va lăsa de la el?”

      În concluzie, lectura celor două cărţi a adus în rândul din faţă un poet cu o percepţie sensibilă asupra realităţii de orice fel, căruia nu-i scapă niciun detaliu spre a fi transformat în text, şi un literat pasionat de teoria literaturii, ce iniţiază negativismul ca pe o provocare deschisă (fără a fi pleonasm).

ELENA M. CÎMPAN