SFÂNTA ŞI MAREA MIERCURI

Inapoi la stiri

SFÂNTA ŞI MAREA MIERCURI

IATĂ MIRELE VINE ÎN MIEZUL NOPŢII...

 

„si fericită este sluga pe care o va afla priveghind”.

Săptămâna Sf. Patimi dinaintea Sf. Paste este momentul de cea mai intensă spiritualitate din întregul Post Mare şi chiar din întregul an liturgic, datorită deosebitei bogăţii a semnificaţiilor şi tematicilor rugăciunilor specifice, datorită pocăinţei totale trăite de credincios, pocăinţă care este caracteristică acestei perioade, datorită perspectivei în care se desfăşoară spiritualitatea acestei săptămâni: Învierea Domnului.

Atitudinea geneală a creştinului în tot acest timp este umilinţa. Toate rugăciunile sunt un îndemn la această virtute, iar printre altele cu deosebire două care se rostesc pentru ultima dată în cadrul anului liturgic, în Sfânta şi Marea Miercuri. Este vorba de troparul „Iată mirele vine în miezul nopţii”... şi de rugăciunea Sf. Efrem Sirul: „Doamne şi stăpânul vieţii mele”... De ce în mod deosebit în aceste două rugăciuni? Pentru că ele se repetă în cadrul sfintelor slujbe în diverse perioade, tocmai pentru frumuseţea conţinutului lor şi pentru importanţa actualizării acestor îndemnuri în viaţa noastră.

Prima rugăciune este un tropar ce se cântă la primele patru denii din Săptămâna Patimilor, iar a doua rugăciune este compoziţia Sf. Efrem Sirul şi se repetă încă şi mai mult decât prima, deoarece este rostită la toate slujbele din Sfântul şi Marele Post până în Sfânta şi Marea Miercuri, fiind însoţită întotdeauna de metanii şi închinăciuni.

Troparul „Iată Mirele” este inspirat din pilda celor zece fecioare ( Matei 25, 1 - 13 ) unde Mântuitorul Hristos este înfăţişat ca Mire care vine la miezul nopţii şi întru întâmpinarea căruia se iese cu candela aprinsă.

Parafrazând şi explicând, autorul a transformat pilda într-un îndemn duhovnicesc cu dublă semnificaţie, după evenimentele la care se referă: la Învierea Domnului, care este celebrată în cultul ortodox la miezul nopţii, moment când Domnul Isus  Hristos este aşezat de către credincioşi în stare de priveghere, cu lumânările aprinse, sau la a doua venire a Mântuitorului nostru, la Parusie, în vederea căreia se cere aceeaşi stare de priveghere, aceeaşi candelă a sufletului aprinsă, aceeaşi continuă rugăciune, aceeaşi permanentă umilinţă. Rugăciune şi umilinţă, deoarece în momentul Învierii cât şi cel al Parusiei, Mântuitorul vine ca Împărat biruitor. În ambele ipostsuri, Mântuitorul Isus nu mai este persoana smerită şi batjocorită, ci un personaj impunător a cărui dumnezeire, autoritate şi putere nu mai este pusă în discuţii de către nimeni.

Această rugăciune conţine tematici importante: venirea Mirelui, aşteptatea în stare de umilinţă, răsplata, avertismentul, Împărăţia lui Dumnezeu, rugăciunea de laudă şi rugăciunea de cerere.

„Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednic este acela pe care îl va afla lenevindu-se; vezi dar sufletul meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu dai morţii şi afară de împărăţie să nu re încui; ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.”

Să poposim asupra câtorva din momentele rugăciunii: venirea mirelui este o certitudine. Aceasta aminteşte de faptul că credinţa noastră este o certitudine pe care noi o avem despre lucrurile care - paradoxal- nu se văd aşa cum spune de altfel şi Sfântul Apostol Pavel ( Evrei, 11, 1) Venirea este iminentă. „Iată!” El vine. Încă nu a sosit ca să încuie porţile Împărăţiei, dar Îl vedem, „Iată”-L! Este în drum spre noi, vine, de aceea aşteptarea este atitudinea firească a credinciosului, a slugii înţelepte, care şi-a pregătit lumina, iar neaşteptarea, deci lenevirea, atrage după sine consecinţa menţionată în textul rugăciunii: moartea, încuierea afară de Împărăţie.

Este normal ca mirele să vină câtă vreme El are o legătură cu logodnica Sa, Biserica. Dar El vine în calitate de şef, de cap al acestei Biserici, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, de aceea aşteptarea, ieşirea în întâmpinare, este o obligaţie. El este cel mai mare, şi El este cel ce vine spre noi, „slugile” Sale. De fapt o asemenea dovadă de smerenie a mai dat-o Mântuitorul şi la spălarea picioarelor ucenicilor, precum şi în multe alte ocazii. El este mereu cel ce face primul pas, cel ce vine spre noi. Noi doar trebuie să-L aşteptăm, să-I ieşim întru întâmpinare. Drumul cel mai lung El este cel care îl face, ci nu noi. Noi doar aşteptăm sau ieşim în întâmpinare. Efortul nostru este mult mai mic, dar trebuie făcut, şi tocmai pentru că e mic nu are motiv sau scuză de a nu fi făcut.

Mirele vine în miezul nopţii. De ce în acest moment?

  1. În primul rând prin aceasta inspiratul autor sugerează permanenta stare de veghe pe care trebuie să o aibă credinciosul, permanenta aşteptare, pregătire, grija de a nu se stinge candela sufletului sau.
  2. În al doilea rând acest miez al nopţii este la noi şi nu la Mire. Noi suntem în miezul nopţii, iar El vine spre noaptea noastră să risipească întunericul şi să instaureze lumina Sa cea pururea fiitoare, cea pururea existentă, dumnezeiască. Făcliile noastre sunt semnul că noi dorim această lumină, că noi vrem să fim fii ai luminii ( Ioan 12, 36 ) şi că, purtând luminile noastre, vrem să ne unim cu marea Lumină, cu Soarele Dreptăţii, să fim cu ea în stare de comuniune, de participare.
  3. În al treilea rând întunericul este locul fricii, al îndoielii, al confuziei, al neştiinţei. Rugăciunea sugerează că venirea Luminii izgoneşte frica, risipeşte îndoiala, clarifică confuzia, luminează neştiinţă, iar acolo unde nu există frică şi îndoială, există certitudne şi curaj în credinţă.

Celelalte momente ale rugăciunii sunt prezente în temele menţionate deja. Toate acestea la un loc, formează un îndemn duhovnicesc de cea mai mare importanţă în pregătirea creştinului pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

Cealată rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, care şi ea îşi termină ciclul rostirii în Sfânta şi Mare Miercuri, cuprinde de asemenea unele din marile teme remarcate în troparul „Iată Mirele”. Însă dacă în acest tropar este vorba mai mult de legătura pe „verticală” între om şi Dumnezeu, în rugăciunea Sf. Efrem se vorbeşte în special de dimensiunea „orizontală” a vieţii omului, adică de raportul său cu semenii săi.

„Doamne Si Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie;

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale;

Aşa Doamne dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că bine eşti cuvântat în vecii vecilor, Amin.”

Însă trebuie specificat că, în viaţa creştinului, amândouă aceste dimensiuni este necesar să se îmbine armonios, fără ca una sau alta să fie dezvoltată în lipsa celeilalte. ( Apoc. 21, 16 ).

De altfel, atunci când în prima rugăciune se vorbeşte despre raportul omului cu Dumnezeu, rugăciunea finală de cerere este făcută la plural, ceea ce arată că aşteptarea, pregătirea pentru primirea Mirelui se face în mod comunitar. Personal, dar în comuniune cu ceilalţi, căci Hristos este Mirele Bisericii, care este comunitatea de credincioşi, iar în pilda evanghelică din care s-a inspirat rugăciunea, Mirele este aşteptat nu de o singură persoană, ci de mai multe; şi toate aşteaptă împreună - desigur fiecare cu pregătirea lui -  şi tocmai în ceea ce priveşte această pregătire troparul „Iată, Mirele!” face o insistenţă specială.

Tot aşa, în rugăciunea Sf. Efrem Sirul, cererea virtuţilor este făcută pentru a fi aplicate în această viaţa, între semeni, fapt confirmat de menţionarea directă a raportului dintre fraţi, aflat la sfârşitul rugăciunii. De fapt, toate cererile sunt făcute în scopul instaurării unor legături ideale între fraţi. Dar, legătura directă a credinciosului cu Dumnezeu, nu lipseşte din această rugăciune, deoarece ea este adresată Părintelui Ceresc, Stăpânului a toate. Virtuţile cerute aici îşi primesc sensul plenar în actualizarea lor în relaţiile cu ceilalţi.

Aceste două rugăcini se aseamănă din mai multe puncte de vedere: în primul rând, chiar dacă fiecare din ele evidenţiază mai mult una din laturile vieţii spirituale, înălţimea sau lăţimea, totuşi fiecare din ele face referire directă la dimensiunea dezvoltată special în cealaltă, în aşa fel încât armonia, echilibrul, le caracterizează pe amândouă. Mai mult, „vericala” şi „orizontala”, fiind evocate în fiecare rugăciune, dau imaginea Crucii. A Crucii pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu, a Crucii purtate de fiecare credincios, a Crucii celei biruitoare şi mântuitoare. O altă asemănare între cele două rugăciuni o constituie umilinţa ce se desprinde ca îndemn şi însuşire a vieţii creştinului, care este „slugă” a Domnului. De asemenea, în calitate de Mire sau de Stăpân, Dumnezeu este evocat în autoritatea, în puterea Sa.

Rugăciunea de cerere şi de laudă formează şi ele un punct comun între cele două texte duhovniceşti. Sfânta şi Marea Miercuri, zi în care aceste rugăciuni îşi încheie ciclul rostirii lor în anul liturgic, devine tocmai prin acest fapt un moment de reflecţie mai intensivă şi de meditaţie duhovnicească adâncă, deoarece rostindu-se pentru ultima dată din an, ele au şi un sens recapitulativ. Repetarea lor în decursul unor perioade mai mici sau mai mari, semnifică importanţa ce o au pentru spiritualitatea creştină din Sfântul şi Marele Post, unde credinciosul intră în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, alăturând sacrificiu la sacrificiu, supunere la supunere, umilinţă la umilinţă, făcându-se astfel partener într-un dialog real şi efectiv cu Dumnezeu, nu numai de rugăciune, dar si de fapte şi de viaţă.

 

„Aşa Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu că bine eşti cuvântat în vecii vecilor, Amin.”

THEODOR DAMIAN