NU SUNT OCEANE, DOAR ARDERI DE TIMP

Inapoi la stiri

NU SUNT OCEANE, DOAR ARDERI DE TIMP

E ceva trăit care trebuie scris spre neuitare. Cum cineva extraordinar de frumos se face că nu trece nicăieri pentru că spre deosebire de bariere, de graniţe, sunt de-adevăratelea flăcări. Şi încă pentru: că rămâne însuşirea fiinţei.

           În recentul volum „Damian” (Ed. DanyMar, Deva, 2017), Elena M. Cîmpan nu are decât să mă surprindă. Cât se poate de categoric, fiind vorba despre periplul ei dorit providenţial, pe un tărâm străin care între timp devine aproape.  E un motiv de a fi, un ghid pentru a fi. Trecerea dincolo de uzanţe se face frumos şi fără oprelişti de cuvânt, sintagmă, frază…

           Nu aş porni direct de la unde ar fi de aşteptat, ci dintr-o ipostază altfel inedită …: „Acel copil, care s-a întors spre mine/ În vaporul ce ducea spre insulă,/ Vorbea spaniolă –/ Mi-a rostit cuvintele pentru desenele/ Din palmele mele:/ Ancoră, cruce, roată, buze,/ 3, 6, 9, 8 –/ Atât de frumos pronunţa,/ Încât chipul său făcea concurenţă oceanului;/ La jumătatea drumului, mi-a arătat el/ Fiecare imagine, cerându-mi să repet:/ Ancoră, cruce, roată, buze,/ 3, 6, 9, 8,/ În limba lui –/ Ne-am jucat, de parcă l-aş fi întâlnit/ Pe acel copil promis al lui Borges…” (Copilul lui Borges).

           Se întâmplă o asociere a zborului larg, cel de pe radare, cu zborul interior necuprins, şi unde altundeva decât în locul sacru şi iubit, unde nici nu e de ştiut dacă timpul se opreşte ori aleargă uşor dezorientat de atâtea esenţe din preajmă… „E duminică dimineaţa/ Şi zgomotul avioanelor/ Mă trezeşte devreme –/ Cele mai multe avioane decolează/ Duminică dimineaţa,/ Trec prin faţa soarelui gata răsărit,/ Pe dedesubt, pe deasupra,/ Prin faţa lui şi dincolo de el,/ S-au pornit avioanele spre toată lumea,/ De parcă ar merge la biserică,/ Aşa cum români/ care Trăiesc în New York/ Merg duminica la biserica/ lui Damian…” (Avioane de duminică).

           Zborul în sine are şi o extensie lămurită, pe undeva curioasă, una care înainte de oricare altele, numai ea una era de aşteptat în amplul unei experienţe frumoase: „Zbor oblic,/ Viaţa în America e/ Un zbor oblic,/ Mereu aproape de aeroport,/ Ai timp să te întorci/ Să te răzgândeşti/ Şi, încet,/ Ajungi în linie dreaptă,/ Când vrei sau când vrea/ Altcineva…” (În linie dreaptă).

           Iar despre America şi desigur Damian, era previzibil să fie „Un infinit”: „În America totul pare infinit/ Aici, unde se rotunjeşte globul pământesc,/ Aici, unde harta e aproape de capăt,/ Unde pare să se termine,/ Infinitul se iveşte din oameni,/ Damian e un infinit,/ La care am venit/ Cu infinitul de-acasă…”  

           Semnul acelui „Drum de aer” se dovedeşte covârşitor, întoarce prin toate dimensiunile însăşi firea: „Animalul acesta alb/ Răscoleşte prin nori,/ După hrană, după apă,/ Prin aşternuturile lunii/ Îşi face loc, mai întâi crai,/ Apoi pătrar,/ Acasă e lună plină,/ La tine, Damian, sunt şapte ore în urmă –/ Avionul nu se teme de lună,/ Nu se teme de soare,/ E un cal năzdrăvan/ Ce mănâncă jăratic din nori,/ Cu cât eşti mai aproape de soare,/ Ţi se face mai frig…”

            Desăvârşirea ar avea loc, pas cu pas, sau fâlfâire cu fâlfâire, însă se lasă aşteptată într-un fel programatic.  Până la o definire de pe urma devenirii continue, iată imaginea care surprinde şi cuprinde: „De sus, din avion,/ New York e o bătuceală de lumini,/ Ca o cămaşă cu prea mulţi pui cusuţi îndelung,/ Acum ştiu că o lumină dintre acestea eşti şi tu,/ Te vezi din avion, ca The Empire State Building-ul,/ Ţi-am făcut cu mâna/ Şi, de pe terasa ta,/ De unde urmăreşti câte un avion pe minut, Ai recunoscut, desigur, Avionul, ca un semn/ Al întoarcerii...”

          Între două capete de planetă, Elena M. Cîmpan aşterne o singură lume, pod aerian fie, trăire adevărată şi care merită urmărită îndeaproape. Conştiinţa faptului că această lume e un organism viu deopotrivă şi o atitudine, şi ceea ce ne face să punem cuvântul în înţeles!

ELENA M. CÎMPAN