HORNUL

Inapoi la stiri

HORNUL

Prima dată mă gândesc la hornar, ca să-mi induc starea de noroc răsărit din senin. Din horn. Dar atât de rar. La începutul şi la sfârşitul iernii, înainte de frigul (ne)aşteptat, şi după ce au trosnit lemne şi au încălzit suflete reci, apare omul cu sârma-n spinare, învărtită în cerc pe după cot, să cureţe de funingine semeţele semne ale existenţei. Hornurile. Se şi spune la numărătoare, localitatea respectivă are 150 de hornuri, adică de poziţii, tocmai bune să-şi plătească impozitele. Ca şi cum hornul e suficient, el ia locul casei, al vieţii şi activităţii dinăuntru.

Apoi mă gândesc la hornul de la ţară în comparaţie cu cel de la oraş. Când satele se acoperă de zăpadă, fumul ce triumfă pe hogeag încălzeşte parcă şi el cerul, dar curat mirositor, semn că în sobă au fost puse la ars lemne destinate ( cu destin ) să dea căldură, sănătoasă. În oraşe, printre care şi cel în care ne aflăm, fost burg cu case îngrămădite una-n alta, pe lângă care au mai apărut construcţii independente ori rămase printre blocuri, salvate demolărilor de sfârşit de eră, nu ştiu ce se aruncă în foc, de la tălpi de papuci nemaipurtabili, la ciorapi de nylon sau pungi de plastic, de putoarea  răspândită, mai ales pe seară, când se potoleşte poluarea sonoră, devine insuportabilă, compensând cu miros greu celălalt greu al zilei.

Ce or fi pus pe foc, ar fi spus cineva, de miroase a hoit? „Hoitul” lui Baudelaire.

Când nu ar mai fi nimic de a fi descompus, se descompune în atmosferă, sferă, o respingere de a ieşi seara la plimbare, fără a ţine mâna la nas, cu o batistă, un şal, o eşarfă. Mâine-poimâine vom merge tot mai mulţi pe drum cu nasul şi gura acoperite, ca în spital, aşa cum se mai observă prin locurile publice, ca măsură împotriva microbilor. Dar ce-i de făcut cu mirosurile, pe care mulţi nici nu le simt?

Poluarea aerului este una dintre cele mai periculoase. La oraşe, dar şi la sate. Zile când marginile drumului ard, de iarbă uscat, sunt tot mai numeroase, primăvara devreme. Nu pot fi găsite şi alte metode pentru curăţenie, numai focul, oricât de purificator ar fi el? Se mai făceau focuri, prin tradiţie, de Alexii, dar nici să aprinzi scânteie din orice, ca şi cum nu se mai folosesc mătura, grebla, că mai bine şi mai uşor dai foc. Şi mai comod.

Apoi, gândul m-a dus la imaginea în care din fiecare fir de iarbă ardea şi scotea fum câte un horn. O îngrămădeală suprarealistă, grea pentru ochi, pentru nas şi pentru respiraţie. Unde să fugi? Pretutindeni e la fel.

Răspândesc şi împânzesc pământul în neştire. Urme. Dacă s-ar aduna toate hornurile în mijlocul străzii principale şi li s-ar da foc!... Aşa, ca pe rug. Să nu mai miroase urât în lume. A fum greu. Nu contează dacă de pe horn ar ieşi fumul veştii că e papă sau episcop. Să nu fie înecăcios!

 ELENA M. CÎMPAN