LIVIU REBREANU ÎN NUANŢELE DRAMATURGIEI

Inapoi la stiri

LIVIU REBREANU ÎN NUANŢELE DRAMATURGIEI

Lumea în care trăim nu este în alb şi negru, nu este nici gri, e o lume a nuanţelor. În această lume nuanţată, l-am re-citit pe Liviu Rebreanu în piesele lui de teatru, încercând să mă bucur de comori ce se mai revarsă din Cutia Pandorei rebreniene, odată cu „Cadrilul” (1919), „Plicul” (1923), „Apostolii”(1926).

De mare ajutor mi-a fost „Liviu Rebreanu – Opere 11”, ediţie critică de Niculae Gheran, Teatru, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.

Într-un noiembrie de sfârşit de toamnă, când se împlineau 131 de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu, Bistriţa freamăta ( dacă nu aici, atunci unde?!... ), cu un foşnet târziu, de glasuri de scriitori, de poeţi, de reviste, de edituri, de cărţi. Atmosfera era prielnică, asemănătoare celei de altădată, când „o ploaie de stele răspândi deodată o lumină uriaşă... Impresionat, tânărul soţ strigă: Ludovico, afară plouă cu stele! Peste câteva minute, tânăra soţie de dascăl era mama unui copil voinic, primul născut din cei 13 pe care îi va avea”. Numai că de data aceasta nu se mai năştea un om, ci se re-crea opera lui, cu fiecare lectură. Şi, când simt bucurie, îmi vine să cânt. Şi, cântând, aşa, m-am gândit la un dans potrivit, la „Cadrilul”.

Suspect, ca orice critic, am pornit în căutarea lui Liviu Rebreanu, gândindu-mă: îl voi regăsi, este acelaşi Rebreanu şi în piesele lui de teatru? Aveam nevoie de o măsură, şi aceea îmi era dată de pasaje din „Jurnal”-ul scriitorului, ca să deosebesc realitatea de creaţie. Ştiam că, mai presus de orice, pentru Rebreanu „nu frumosul, o născocire omenească, ci pulsaţia vieţii contează”. Aveam să găsesc, cu un sentiment al descoperitorului de comori, că, pe lângă viaţă, iubirea e aducătoare de artă.

Dar, să pornim la dans cu lectura „Cadrilul”. „Cadrilul” este o comedie în trei acte ( Actul I, 20 de scene, Actul II, 20 de scene, Actul III, 15 scene ), iar semnificaţia titlului este cea de „şir de figuri, în cursul cărora partenerii se schimbă între ei”. La fel se întâmplă cu cele două perechi Manole şi Tina Stelian ( A – A’ )  şi Victor şi Anişoara Grozea ( B – B’ ), care se intersectează pe parcursul piesei, urmându-şi sentimentele, după o schemă binecunoscută, A se combină cu B’ şi B cu A’.

Seamănă Rebreanu din romane cu cel din teatru? Da. Este obiectiv. Subiectul piesei este „en vogue”. Piesa e scrisă pe gustul publicului. E o comedie de succes. Are acea sferă de construcţie ce-i conferă poveştii de bază circularitate, începe şi se termină cu scene în care se aud focuri de armă. Practic, sunt împuşcături ca la circ, din pasiune, dar cu scop sigur de a fi eşuate. Şi, în plus, piesa are umor. Într-o bună tradiţie dramaturgică, pe linia Alecsandri- Caragiale, Rebreanu e un constructor de text dramatic în cele mai mici detalii, atent şi riguros, desăvârşit.

La data reprezentării piesei „Cadrilul”, Liviu Rebreanu era cronicar teatral la revista „Sburătorul”, calitate ce-l obliga să lase altora cuvântul despre piesa lui. Mai târziu, avea să se pronunţe, într-o anchetă din revista „Rampa”: „Prima mea piesă? Depinde care. Prima piesă scrisă, prima piesă jucată sau prima piesă care mi-a plăcut? Prima piesă scrisă reprezintă debutul meu în viaţă şi în dragoste. Era dedicată unei ingenue de care mă amorezasem şi pe care, ca să mă răzbun, în piesa mea am omorât-o, deşi până atunci, în toate rolurile ei, era fericită. Mai târziu, între 18 şi 20 de ani, într-un mediu de mare capitală şi trăind o epocă de strălucire a teatrului, am mai scris cam vreo 50 de piese şi operete ( ideea revine în multe interviuri, fără acoperire documentară). Ei, bine, nu sunt toate prima piesă? Peste câţiva ani, când în sfârşit aveam şi situaţia  de debutant în literatură, am muncit la o piesă ţărănească, „Osânda”, pe care am trimis-o Teatrului Naţional. Teatrul mi-a respins-o şi mi-a înapoiat-o. Sunt convins însă că astăzi aş putea să o joc. Înainte de „Osânda”, acelaşi Teatru mi-a respins o altă piesă, „Jidanul”, în care personajul principal era un evreu care, ca să scape de antisemitism, se botează. Dar, adevărata mea primă piesă este „Cadrilul”, pe care am scris-o în 1916, cu intenţia de-a o juca „la toamnă”. Acest „la toamnă” nu l-am mai apucat. A izbucnit războiul – obstacol al oricărei activităţi. „Cadrilul” s-a jucat însă la Teatrul Naţional după război, în 1919. Aceasta e, prin urmare, prima mea piesă!”  ( Din ediţia critică menţionată, de Niculae Gheran ).

Personajele piesei ( Cadrilului ) sunt doi pictori rivali, Manole şi Grozea, Manole căsătorit cu Tina, care îl iubeşte pe Grozea, şi Grozea, urmând să se căsătorească cu Anişoara, verişoara Tinei, pe care i se pune pata lui Manole. Moderator între cei doi artişti, care fiecare spune despre celălalt „că parcă pictează cu piciorul”, este cronicarul artistic Toma Tulbure, anume ales pentru a reprezenta un savuros comic de nume. Un cronicar „tulbure” e mai mult menit în piesă a tulbura valoarea, decât a o limpezi. Dar lucrul acesta îl realizează cu diplomaţie, cu interes, cu atributele unui mediator de conflicte.

Cu „te iubesc” debutează Actul I, umbrit imediat de intrarea lui Manole, care trage în Grozea, nu-l nimereşte, Tina nu recunoaşte nimic, de vină rămâne a fi servitoarea Sevastiţa. „I-am văzut îmbrăţişaţi”, spune Tulbure, „dar poate că n-am văzut bine”, replică Stelian Manole, asumându-şi soarta şi mergând mai departe, aşa „trădat”. Trădat care va ajunge să trădeze la rându-i în momentul în care se îndrăgosteşte de Anişoara, fără să-i mai pese de soţia lui, Tina, care-i reproşează ( tot ea! ): „Cât eşti de rece cu mine, Manole!”, „Bravo ( spune Manole ), acum te apuci să-mi măsori temperatura!...”

Tulbure este confidentul celor doi pictori. Pe Grozea îl încurajează să iubească, spunându-i că „o femeie frumoasă face într-un ceas mai multe minuni ca însuşi Hristos în treizeci de ani” şi că de când iubeşte pictează cu mult mai bine. Tot aşa, lui Manole îi răspunde când acesta mărturiseşte că o iubeşte pe Anişoara: „Iubeşte-o, cine te opreşte? Manole: Dar dacă mi-o ia? Tulbure: Cu atât mai bine!... E mai plăcut s-o ia el şi s-o iubeşti tu, decât s-o iei tu şi s-o iubească el.” Apoi, când lucrurile avansează şi Manole vrea să împiedice căsătoria lui Grozea cu Anişoara, Tulbure intervine „Ce, eşti nebun? Tu nu mai poţi iubi fără consimţământul ofiţerului stării civile?”

Actul II triumfă cu replica „Sunt fericit!”, rostită de Grozea. Prezent, Tulbure nu-l iartă: „Mm, se poate... Unii răutăcioşi spun chiar că, de când te-ai însurat, ai început să ai talent. Grozea: Da, de când iubesc cu adevărat! Anişoara e iubirea personificată, iar iubirea e artă... Tulbure: Prost eşti, dragă... De câţi ani eşti? La tine minte cât la o vrabie... Adică la vârsta ta tot femeia înseamnă fericirea? Femeia-i nenorocirea bărbatului... Grozea: Nenorocire pentru cei ce nu iubesc şi nu sunt iubiţi. Tulbure ( batjocoritor ): Şi adică tu eşti iubit? Grozea: Iubesc şi sunt iubit. Tulbure: Că iubeşti, văd şi eu; că eşti iubit vezi numai tu.” Sunt evidente aici trimiterile la Jurnalul lui Rebreanu, în care vorbeşte despre iubire, şi anume că „iubirea este pentru cei slabi, cei puternici, orgolioşi, nu cunosc iubirea, nu pot iubi”.

În Actul III, Manole o aşteaptă pe Anişoara, prezent este alt servitor, Serafim, desemnat să pregătească încăperea, să dea cu parfum, în timp ce pictorul se comportă cu nerăbdare, ca un îndrăgostit. Tocmai a terminat pânza „Nimfa îndrăgostită” şi aşteaptă să i-o arate iubitei lui. Îşi trimite navasta la croitor, vine Anişoara, imediat şi Grozea, îi surprinde şi, de data aceasta el descarcă revolverul spre Manole. Odată rolurile inversate, nici Anişoara nu recunoaşte nimic şi, când apare comisarul Uncescu, îi spune senin: „Ştii, domnule, bărbatul meu s-a jucat cu focul...”

Finalul, chiar dacă reia aceeaşi scenă a confruntării, face trimitere la un text modern, deschis, cu posibilităţi de interpretare, dintre cele mai diverse. Astfel, „Cadrilul” e un teatru al nuanţelor, al culorilor adaptate la moda epocii, al comportamentului uman, care are trebuinţă de susţinere filosofică, de idei, de umor, de ironie, de situaţii complicate, de artă, de iubire. Întreaga piesă este o reţetă de supravieţuire într-o lume galopantă. De atunci, de acum. De ce este Liviu Rebreanu, dramaturgul, uitat? Scena îl aşteaptă. Actorii tineri trebuie să-l re-descopere pe Rebreanu. Nu doar lumea teatrului e datoare să-l recupereze, ci şi lumea literară, lumea, în general.