”RĂDĂCINILE ÎN AER”

Inapoi la stiri

”RĂDĂCINILE ÎN AER”

RĂDĂCINILE ÎN AER
                              
                                                    Motto: ,,În aer, acolo sunt toate rădăcinile tale,
                                                                  cam pe acolo, în aer.’’
                                                                                                                      
                                                                                                                     Paul Celan 
– Mergi la cimitir, doctore? 
– Da, vecine, fac și eu o vizită pe la morminte. Aici o avem pe mama și 
fratele meu e acolo, nepoata soției
e îngropată și ea de anul trecut, avea doar șaptesprezece ani,
ziceau că ar fi avut leucemie. Dar tu, vecine? 
– Merg spre casă. Acum se întunecă repede. 
De aia îmi place să stau acasă... 
– Deci ai fost deja pe la morminte? 
– Eu nu am morminte. Soția m-a părăsit de mult,
știi, nu? Fiii mei trăiesc, 
dar departe, foarte departe, tocmai în Canada, da, da, în Canada... 
Eu nu am morminte... 
– Dar pe ai tăi, mama, tatăl, frații,
bunicii, unde i-ai înmormântat? 
– Sus în aerul lagărului de la Auschwitz, acolo sus,
ei sunt înmormântați în aer.
UN POEM DEFECT
La început ai greșit ceva,
o vocală, o silabă, un cuvânt,
iar acum poemul este necomestibil
cum e dulceața de căpșuni într-un borcan
cu-un strat de mucegai deasupra.
La început cineva a greșit ceva,
poate Dumnezeu a greșit cea de a douăzecișipatra pereche de cromozomi
iar acum poemul este înmormântat
ca un tallith
într-o groapă comună.
La început ai greșit ceva
cel ce s-a căsătorit, a divorțat
iar poemul este acum furat
așa cum fiul este furat de la tată,
așa cum tatăl este furat de la fiu.
La început cineva te-a făcut greșit
a uitat să-ți dea niște coate ascuțite, o conștiință redusă,
iar acum poemul este la ananghie
așa cum este nebunul
care i-a spus adevărul regelui său.
Poemul e defect,
ceva din el lipsește
e prea târziu ca să mai poți schimba ceva
cum ar fi viața ta, strămoșii sau istoria,
asta e, va rămâne așa.
Ca o căpșună stricată și înmuiată în zahăr.
LA 96°C
soba din saună se stinge automat,
ultimul val de transpirație îți țâșnește pur si simplu prin pori,
părul tău e o flacără și nu-ți mai simți trupul,
iar de ar fi să tai o părticică din el, nici sânge n-ar curge
chiar dacă ochii tăi tot mai privesc nesătui
spre acea despicătură îngustă și lunguiață ce se lipește de lemn,
acoperită cast de un ciuf blond cendré,
sâni mici la care au supt doi copii sau două duzini de finlandezi.
                                                                                  Onerva se scoală
ramurile de mesteacăn au rămas în Evul Mediu și cu ele
și lacul de la poalele castelului unde
cavalerii Vasa au înghețat de frig după bătăliile câștigate,
Onerva coboară douăzeci de trepte,
cu spatele ei de oglindă, iar eu n-am nimic la îndemână
să o bat pe spate, sau să pot aresta acea imagine 
                                                                      doar pentru mine, ca apoi,
puțin mai târziu, trupurile noastre să se trezească 
sub dușul rece ca gheața, simțurile noastre sunt 
atât de potolite, încât nici unul din noi nu se gândește
la dragoste...
Dar dacă privesc 
poloneza aceasta subțire, care, cu picioarele depărtate
se apleacă peste soba din saună, o stropește cu apă
și ochiul acela negru pictat
clipind la noi ștrengar printre coapsele ei
și cu lacrimi pe margine...?  
 
Traducere în limba română de
Muguraș Maria Petrescu