SECRETE DIN INIMA PUTERII STALINISTE TATĂL MEU LAVRENTI BERIA

Inapoi la stiri

SECRETE DIN INIMA PUTERII STALINISTE TATĂL MEU LAVRENTI BERIA

Michael Nicholas Blaga

Beria, mon père. Au coeur du pouvoir stalinien, de Sergo Beria, editura Plon-Criterion, Paris

Istoria Europei a consemnat câteva nume de poliţişti infami. Francezii l-au dat istoriei pe Joseph Fouche (1759-1820) în perioada imperiului, germanii l-au dat pe Heinrich Himmler (1900-1945) în perioada nazistă, iar sovieticii deţin supremaţia cu Henrik Yagoda (1891-1938), Nikolai Iejov (1895-1940) şi Lavrenti Beria (1899-1953) în perioada stalinistă.

Aceşti ultimi trei ofiţeri sovietici deţin un record sinistru prin numărul imens de morţi rezultat de pe urma activităţii lor. Dar în galeria întregii istorii universale a lumii nu există un exemplu de poliţist infam care să-l fi întrecut pe Lavrenti Beria. După arestarea sa de către Hruşciov în 1953, ancheta judiciară a durat şase luni şi cuprinde 39 de volume cu depoziţii, documente şi alte probe incriminatorii rămase secrete şi inaccesibile până azi. Numai Stalin a mai beneficiat de o asemenea tăinuire a trecutului său criminal. Din acest punct de vedere, cartea de faţă, Beria, mon pere. Au coeur du pouvoir stalinien, este un eveniment editorial prin aceea că aduce detalii inedite atât despre enigmaticul Lavrenti Beria, cât mai ales despre anturajul cel mai apropiat al lui Stalin de la Kremlin.

Sunt detalii valoroase întrucât ele provin de la o sursă capabilă să redea veridic atmosfera din interiorul Kremlinului, acel palat interzis oamenilor obişnuiţi. Istoricii occidentali cer, într-adevăr, prudenţă şi spirit critic în preluarea portretului lui Lavrenti Beria prezentat în această carte, deoarece autorul este fiul legitim al lui Lavrenti. Dar ceea ce autorul scrie despre Stalin şi despre oamenii din jurul lui este fascinant şi, în multe privinţe, total inedit. De aceea ne vom concentra îndeosebi asupra celor relatate de autor despre aceşti oameni şi despre circumstanţele în care s-au petrecut evenimente capitale din istoria secolului XX.

Fiul lui Beria l-a spionat pe Roosevelt

Prima surpriză a cărţii este ştirea că Lavrenti Beria, născut şi crescut în Georgia, privea cu ironie şovinismul de mare putere al ruşilor faţă de cultura popoarelor subjugate de ei, în general, şi faţă de georgieni, în special. Ilustrativ în acest sens este faptul că fiul lui, autorul acestei cărţi, a făcut primele 7 clase primare la Şcoala Germană din Tiflis, azi Tbilisi, iar la absolvirea ei a continuat studiile medii în limba engleză.

 

Când avea 10 ani, fiul lui Beria, Sergo, a vizitat cu familia pentru prima oară capitala URSS, unde a provocat consternare fiului lui Stalin, Vasili Iosifovici, pentru că nu ştia ruseşte, iar acesta din urmă nu ştia limba tatălui său, gruzina. Buna cunoaştere a limbii engleze  l-a determinat pe Stalin să-l folosească pe fiul lui Beria ca translator personal într-o misiune ultrasecretă. L-a pus pe Sergo Beria să asculte în secret convorbirile preşedintelui Roosevelt cu apropiaţii săi, când acesta era cazat în clădirea ambasadei URSS, la Teheran, în timpul întâlnirii din 1943 a lui Stalin cu Roosevelt şi Churchill. Sovieticii instalaseră microfoane în apartamentele locuite de Roosevelt, iar Sergo trebuia să-i prezinte lui Stalin, la prima oră sinteza convorbirilor din ajun purtate de Roosevelt cu colaboratorii săi, pentru a se pregăti de negocieri.

Serviciile americane de informaţii aflaseră despre planul secret al lui Hitler, numit „Saltul cel Lung”, de a-l asasina pe Roosevelt la Teheran.

În acest scop, Hitler l-a trimis acolo pe celebrul Otto Skorzeny împreună cu echipa sa special antrenată pentru aceste operaţiuni, şi care a devenit faimoasă prin scoaterea din captivitate a lui Mussolini. Sovieticii au reuşit să captureze la timp, în Teheran, o parte dintre oamenii lui Skorzeny, înaintea unui asalt asupra preşedintelui SUA.

Sergo Beria a absolvit cursurile Academiei Militare „Budionîi” şi a devenit inginer militar în specialitatea Transmisiuni radio. A refuzat, la sfatul tatălui său, ofertele excepţionale de serviciu oferite de mareşalul Voroşilov, la Ministerul Apărării, şi ale lui Molotov, la Ministerul de Externe. Lavrenti ştia ce pericole îl pândesc pe fiul său în structurile guvernului sovietic. Sergo s-a dedicat ştiinţei şi a devenit cercetător la un institut de proiectări rachete intercontinentale. A rămas până la sfârşitul carierei sale un savant respectat de comunitatea oamenilor de ştiinţă ai Rusiei. Cum nu deţinem spaţiul necesar menţionării tuturor dezvăluirilor făcute de Sergo Beria în această carte, ne vom limita la cele mai surprinzătoare dintre ele.

Moartea lui Beria, un asasinat politic

Prima dintre acestea este demascarea cu argumente şi probe verificabile a versiunii false date de Hruşciov privind arestarea, procesul şi moartea lui Lavrenti Beria. Acesta n-a fost arestat în timpul unei şedinţe a Biroului Politic din 26 iunie 1953 de către un grup de militari, condus de mareşalul Jukov – cum este, de atâţia ani, versiunea oficială. Istorici din Occident şi din Rusia au semnalat de-a lungul anilor numeroase inadvertenţe, contraziceri şi modificări ale versiunii oficiale.

Autorul povesteşte cum a fost chemat acasă, urgent, de la serviciu, în ziua de 26 iunie 1953, şi a aflat de la servitori, paznici şi santinele ale vilei că totul s-a petrecut acolo, în dimineaţa acelei zile. Lavrenti a fost împuşcat în vilă şi Sergo a văzut urmele lăsate de gloanţe în camerele tatălui său. În anul 1997, publicaţia rusească „Nedejia” a prezentat mărturia lui A. Vedenin, cum că a făcut parte din grupul trimis la domiciliul lui Lavrenti Beria pentru a-l suprima (pag. 374).

Cartea menţionează şi depoziţia unui contemporan, pe nume Mirtskhulava, care face lumină completă în acest mister: „A fost o dublură cel judecat în locul lui Beria, care era mort de mult. Ei au fost obligaţi să fabrice un proces din cauza reacţiei străinătăţii. Hruşciov nu ştia să-şi ţină limba cu nimeni. A mărturisit el însuşi că procesul a fost regizat în toate detaliile. Eu l-am auzit exclamând: «Dacă l-am fi ţinut în viaţă, el ar fi fost capabil să recruteze pe toată lumea, să iasă din captivitate şi să ne împuşte pe toţi. Din cauza asta, noi l-am executat curând după arestare»”(pag. 378).

O altă dezvăluire făcută de fiul lui Beria este faptul că Stalin a urmărit încordat, din oră în oră, evoluţia discuţiilor purtate în secret, în Anglia, de Churchill cu Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, trimis acolo în anul 1940 cu un avion echipat cu rezervoare suplimentare de benzină şi pilotat de însuşi Hess. Philby era cel care îl ţinea pe Stalin la curent cu detaliile discuţiilor secrete şi cu obiectivele urmărite de fiecare dintre cei doi. Sergo relatează faptul că Churchill a salvat atunci Anglia de la invazie, promiţând naziştilor ceea ce Hitler dorea cel mai mult: absenţa unui război pe două fronturi. Premierul britanic s-a ţinut de cuvânt timp de patru ani şi n-ar fi deschis al doilea front nici în vara lui 1944, dacă nu era evident că Armata Roşie avansa negreşit, altfel, până la Atlantic.

Acum se cunoaşte faptul că Marele Stat Major al Armatei Roşii întocmise în 1944 şi planurile de ocupaţie ale Parisului! Sergo mai spune că liderii de la Kremlin erau convinşi că dacă Churchill ar fi deschis al doilea front cu un an mai devreme, în 1943, Armata Roşie n-ar fi avut timpul necesar să ajungă la frontiera Poloniei, iar Germania ar fi fost ocupată de anglo-americani în totalitatea ei (pag. 133).

Stalin ştia de „Planul Barbarossa“ din 1940

Autorul dezleagă un alt mister din perioada anterioară invaziei URSS de către Hitler. La 29 decembrie 1940, Beria îi înmânează lui Stalin copia „Planului Barbarossa” în toate detaliile sale, la câteva zile după ce el fusese prezentat lui Hitler (pag. 106). Acest succes strategic al spionajului URSS confirmă teza occidentalilor că Stalin a avut un spion în cercul apropiat lui Hitler, la cancelaria Reich-ului. Leon Kilzer, în cartea sa Hitler’s Traitor, susţine că trădătorul lui Hitler ar fi fost chiar şeful cancelariei Reich-ului, Martin Bormann.

Până acum s-a ştiut cu documente că Stalin a fost informat în luna mai 1941 despre ziua şi ora atacului german contra URSS de către super-spionul sovietic Richard Sorge, infiltrat în anturajul ambasadorului german la Tokyo. Acum aflăm că Beria i-a prezentat lui Stalin întregul plan de luptă contra URSS cu 6 luni înaintea invaziei!

Ce a făcut dictatorul sovietic cu această probă copleşitoare este neverosimil – a ţinut-o secretă în biroul lui de la Kremlin, cu violarea tuturor regulilor de procedură ale Biroului Politic. Beria a arătat planul şi mareşalului Vasilevski, favoritul lui Stalin, care a studiat o lună întreagă acest plan în biroul lui Beria de la Lubianka, însă autorul cărţii nu precizează dacă tatăl său a făcut acest pas de capul lui sau cu permisiunea lui Stalin.

Mareşalii Jukov şi Timoşenko susţin în cărţile lor de amintiri că n-au ştiut nimic despre existenţa, în URSS, a copiei „Planului Barbarossa“, deşi ei au deţinut pe rând funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Roşii! Nici Hruşciov n-a ştiut, deşi era membru al Biroului Politic şi scrie în memoriile sale că Stalin n-avea dreptul să ascundă o asemenea probă de război iminent cu Germania.

Cunoaşterea limbii germane l-a făcut pe autorul cărţii să participe direct la o altă acţiune ultrasecretă: în luna mai 1941, deci cu o lună înaintea invaziei URSS de către nazişti, căpitanul unui submarin german care patrula în apele Leningradului a decis să-i informeze pe sovietici de ordinul de atac contra URSS primit de la Berlin. Lavrenti Beria împreună cu fiul său pe post de translator şi cu amiralii sovietici Kuzneţov şi Galler au urcat în submarinul german intrat în baza navală de la Kronstadt.

In prezenţa celor patru demnitari sovietici, căpitanul german a desigilat plicurile de la Berlin cuprinzând ordinul de luptă contra URSS, la primirea prin radio a unui semnal codificat. Pentru a putea face acest act de trădare, căpitanul german a declarat ruşilor prezenţi pe submarin că a ucis pe membrii partidului nazist din echipajul său care s-au opus iniţiativei lui. Auzind asta, Lavrenti Beria l-a întrebat dacă el se mai poate întoarce la baza navală de la Kiel. „Până la declanşarea războiului mă voi face că patrulez, iar după începerea ostilităţilor mă voi refugia cu echipajul într-un port sovietic” (pag.108).

România, sămânţă de scandal între Hitler şi Stalin

Pentru cititorul român, cea mai interesantă dezvăluire a acestei cărţi este probabil reacţia lui Hitler la cererea lui Molotov, aflat în vizită de stat la Berlin, în luna noiembrie 1940, privind retragerea trupelor germane din România şi din Finlanda. Hitler a răspuns că „nu doreşte să se oprească asupra unor mărunţişuri ca prezenţa trupelor germane în România şi în Finlanda. Eu ofer Uniunii Sovietice o veritabilă împărţire a lumii” (pag.105).

Germania propunea URSS „să facă presiuni asupra Turciei pentru a modifica statutul strâmtorilor şi să constrângă Japonia să semneze un Pact de Neagresiune cu URSS în schimbul adeziunii sovietice la Pactul Tripartit încheiat la 27 Septembrie 1940 între Germania, Italia şi Japonia”.

La aceeaşi audienţă la cancelaria Reich-ului, Molotov a reuşit să-l scoată din sărite pe Hitler cu reproşurile sale că Germania a dat garanţii României pentru frontierele sale fără consultări prealabile cu guvernul sovietic, aşa cum prevedea Pactul Molotov-Ribbentrop.

 

Exasperat, Hitler a ordonat imediat după plecarea lui Molotov, întocmirea „Planului Barbarossa”. Ajuns acasă, Molotov a prezentat Biroului Politic raportul său de activitate în Germania. Potrivit cărţii de faţă, „Stalin şi-a manifestat nemulţumirea faţă de atitudinea lui Molotov la acea întâlnire, reproşându-i că a fost lipsit de supleţe. Molotov trebuia să lase uşa deschisă negocierilor, să treneze lucrurile în loc să-i spună brutal lui Hitler că URSS nu este interesată de propunerile lui” (pag.105).

După această şedinţă furtunoasă a Biroului Politic, Stalin l-a convocat la Kremlin pe ambasadorul german, contele von Schulenburg, pentru a-i notifica oficial Germaniei că URSS este gata să adere la Pactul Tripartit. Tot legat de România, autorul aduce detalii interesante privind planurile lui Stalin după anexarea Basarabiei: „Stalin voia să se apropie de regiunile petrolifere ale României pe care nu avea intenţia să le abandoneze Germaniei” (pag.100).

„Turcia condiţiona intrarea ei în război de partea Naţiunilor Unite de o debarcare anglo-americană în Balcani. În acest context, s-a discutat la Teheran trimiterea unor divizii britanice în Rhodos ca manevră de scoatere a României, Ungariei şi Bulgariei din alianţa cu Germania” (pag. 149).

Această ocazie uriaşă pentru România a fost pierdută la masa tratativelor, pentru că Churchill a făcut greşeala să condiţioneze debarcarea în Balcani de recunoaşterea de către URSS a guvernului polonez aflat în exil la Londra, condiţie neacceptată de Stalin, care avea pregătit pentru Polonia un guvern comunist condus de Boleslaw Bierut.

Lenin a cerut otravă, ca să se omoare

Una dintre atracţiile deosebite ale acestei cărţi o reprezintă portretul psihologic pe care autorul îl face fiecărui lider din cercul lui Stalin. Despre Lenin scrie că avea grave tulburări mintale şi că a murit nebun. El cunoştea evoluţia bolii sale şi, după izolarea la conacul din oraşul Gorki, a cerut lui Stalin să-i aducă otravă ca să-şi pună capăt zilelor, dar Biroul Politic s-a opus când Stalin a cerut aprobarea acestuia.

Merită menţionată aici descrierea „in corpore” a Ţarului Roşu: „Stalin era Satana în carne şi oase. El nu comitea numai crime pentru a-şi atinge obiectivele sale. Avea o plăcere maladivă să dea lovituri, să doboare oamenii, să-i distrugă pe cei care-i opuneau rezistenţă. Obţinea un fel de bucurie interioară. Cred că era perfect conştient de răutatea sa, altfel n-ar fi făcut din ascunderea ei o artă şi n-ar fi căutat sistematic să se arate altfel decât era în realitate. Numai un scelerat conştient de a fi astfel putea să mascheze asta cu atâta măiestrie. Şi Stalin a fost un actor înnăscut.

Nu se putea spune că el nu cunoştea consecinţele actelor sale din lipsă de inteligenţă. L-am întâlnit de mai multe ori spre sfârşitul vieţii sale şi am putut să-mi dau seama cu ce uşurinţă prindea esenţialul chiar şi în domeniile tehnicii unde el nu cunoştea nimic. Avea darul de a pune degetul pe punctele slabe.

Organizator de geniu, el putea crea un departament în câteva minute, să-i încredinţeze o misiune şi să obţină rezultatul dorit în timpul fixat de el. În această privinţă îl întrecea chiar şi pe tatăl meu...

Când era bolnav îşi ascundea slăbiciunea. Stalin prefera bucătăria simplă, în special supele şi peştii. Nu era alcoolic. Se mulţumea cu un vin sec pe care-l amesteca cu limonadă georgiană şi nu consuma niciodată vodcă între mese. Nu folosea servitori nici când primea oaspeţi în vizită. Cerea să se facă un bufet pe o masă lungă, băuturile erau puse separat pe două măsuţe rotunde şi fiecare se servea singur. Unii oaspeţi se pătau cu mâncare şi Stalin se amuza teribil.

Se delecta la spectacolul oferit de slăbiciunile omeneşti”(pag. 200-201).

Despre mareşalul Voroşilov, Sergo scrie că tatăl său îl considera un cretin absolut. Se lăsa bruftuluit de nevastă-sa, o evreică grasă care nu scăpa ocazia să arate în public dispreţul faţă de soţul ei (pag. 237).

Despre Lev Bronstein-Troţki, cartea spune că dacă el i-ar fi succedat lui Lenin lucrurile ar fi fost şi mai grave pentru URSS. „Troţki şi cu Lenin au creat lagărele de concentrare şi comisarii politici ai Armatei Roşii. Ei au început cu împuşcarea prizonierilor” (pag. 398).

Roosvelt, o marionetă a lui Stalin

Am lăsat pentru final cea mai surprinzătoare observaţie a autorului cărţii: Stalin a fost sigur că Roosevelt n-a murit de moarte naturală şi că a fost asasinat, reproşându-i frecvent lui Beria că n-a adus detalii despre acest asasinat. „Dacă nu murea Roosevelt, spunea Stalin, URSS ar fi cucerit întreaga Europă. America s-ar fi mulţumit să moştenească toate coloniile Angliei şi n-ar fi mişcat un deget împotriva celor 400 de divizii ale Armatei Roşii” (pag. 174).

Este un fapt cunoscut de către istorici că atât la Teheran, cât mai ales la Yalta, Roosevelt l-a dezavuat pe Churchill la masa tratativelor şi  l-a pus în dificultate în prezenţa lui Stalin.

Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că, la Teheran, Roosevelt a avut o serie de întrevederi private cu Stalin în clădirea ambasadei URSS, la care n-a fost prezent decât translatorul sovietic Valentin Berejkov. Cartea spune că translatorul a fost stupefiat când Roosevelt i-a spus lui Stalin că-l va sprijini în distrugerea Imperiului Britanic, pentru că asta corespunde intereselor Americii. Acest proiect a fost o preocupare principală a lui Roosevelt la Teheran (pag. 148).

Aceste convorbiri private dintre Roosevelt şi Stalin stau, probabil, la baza declaraţiilor lui Stalin că URSS ar fi controlat toată Europa dacă nu murea Roosevelt la 12 aprilie 1945.

În anul 1944, Roosevelt i-a trimis lui Stalin o telegramă cifrată în care îi scrie, textual: „După cum ştiţi, sunt în campanie electorală pentru al patrulea mandat de preşedinte al SUA. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura convorbirilor private avute cu Dumneavoastră la Teheran. Roosevelt”.

Răspunsul lui Stalin a făcut senzaţie când jurnalistul american David Brinkley a făcut publice aceste două telegrame la televiziunea naţională americană: „Domnule Preşedinte. Confirm primirea telegramei Dumneavoastră şi vă comunic măsurile luate aici: stenogramele convorbirilor noastre au fost arse, iar translatorul nostru a fost împuşcat. Stalin”.