BILET DE CĂLĂTORIE - MOD DE FOLOSIRE

Inapoi la stiri

BILET DE CĂLĂTORIE - MOD DE FOLOSIRE

În viaţa de toate zilele, respectăm multe moduri de folosire, la unele dintre ele fără să ne mai gândim. Folosim, după instrucţiuni, lumina, maşina, strada, ascensorul, intrările, ieşirile din spaţii publice, aparatele casnice, calculatorul, telefonul... Cel mai bun exemplu este luatul medicamentelor după indicaţii stricte, pentru că altfel apar surprize nedorite. Tot aşa, mă gândesc la cum procedăm cu sentimentele, cum ne creştem copiii, cum iubim sau cum respectăm, cum vorbim, cum scriem... După instrucţiuni sau după cum credem de cuviinţă? Recomandări sunt multe şi nu ne luăm totdeauna după ele.

De curând, am iniţiat în clasa mea de la şcoală o bibliotecă formată din cărţi primite de mine, cu autograf sau fără, cărţi cumpărate de mine, reviste, albume, antologii, cu sau fără mine. Nu vă vine să credeţi, dar în doar câteva luni s-au adunat, fără vreun efort deosebit, cam patru rafturi clasice, pline cu tot felul de noutăţi editoriale – semn că în producţia de carte ocupăm un loc fruntaş, spre deosebire de alte domenii. Cel puţin cantitativ.

Le-am spus elevilor că pot lua cărţi de acolo, că le pot citi, dar să le aducă înapoi şi să le pună de unde le-au luat.  Le-am transmis şi profesorilor aceleaşi gânduri. Toate bune şi frumoase până aici, pentru că eu mă gândeam că fiecare va folosi biblioteca aceasta, lăsată cu bună ştiinţă la îndemâna elevilor şi a colegilor profesori, după chipul şi asemănarea mea: cu grijă, cu atenţie, ordonat. Dar, încă un vis frumos. La început, nu conteneam oră de oră să reaşez cărţile cât de cât cum au fost. Apoi,  am discutat cu elevii despre cine ia cărţi din bibliotecă, dacă le aşează la loc, la ce se folosesc cărţile şi alte detalii care mi-au conturat o imagine destul de tristă.

De exemplu, unii cred că biblioteca dintr-o clasă n-ar avea nicio valoare şi, ca atare, unele cărţi pot fi folosite pe post de suport pentru proiector. Sau, dacă e acolo, biblioteca e „de aruncat”, e „la comun”, ca şi manualele pierdute, cărora nu le mai ştie nimeni soarta, prilej ca an de an să apară altele noi, mai scumpe. Nici nu-şi imaginează că cineva ar duce la şcoală „cărţi bune”, din literatura contemporană, traduceri, colecţia de „România literară”, care să menţină un aer proaspăt şi nou de-a lungul timpului.  Dacă au loc evenimente lărgite în şcoală, gen concursuri, olimpiade, e folosit prilejul de-a lua cartea din biblioteca de la clasă, pentru a omorî timpul, plictiseala. Şi nu ştiu cum se face că cel ce ia cartea nu o reaşează la locul ei, ci o aruncă pur şi simplu cum îi vine la socoteală, cu indiferenţă. Uneori m-am gândit la ce suflet negru pot avea aceşti oameni. Şi m-am bucurat, totuşi, că printre ei sunt foarte puţini elevi. Aşa procedează colegii profesori cu ce  nu este al lor, cu ce este al nimănui.

Am făcut acest exerciţiu de „bibliotecă expusă” ca să-mi dovedesc şi să mă conving de un lucru: dacă nici măcar o carte nu mai are putere de sensibilizare, de înfrumuseţare, de îmbunare, înseamnă că unii se poartă la fel şi cu oamenii. Fără să respecte vreun mod de folosire.

Şi nu cred că există cineva care să nu ştie să folosească o bibliotecă. Cel puţin în şcoală. De ce nu aplică, nu ştiu. Oricât ar fi cineva de nepăsător şi nemulţumit cu sine, cartea nu i-a făcut nimic.

Elena M. Cîmpan