PE URMELE UNUI MARE SCRIITOR SAU LIVIU REBREANU ÎN UNIVERSALITATE

Inapoi la stiri

PE URMELE UNUI MARE SCRIITOR SAU LIVIU REBREANU ÎN UNIVERSALITATE

Înainte de a începe acest eseu despre cel care a fost omul şi scriitorul Liviu Rebreanu am stat şi m-am gândit cum ar fi mai bine pentru publicul bistriţean ascultător și deopotrivă cititor, ce şi-ar dori să mai afle despre acest uriaş scriitor. Nu mă feresc de cuvinte mari când vine vorba de Liviu Rebreanu, pentru că le merită cu prisosinţă.

Să vorbesc despre opera lui, despre personalitatea lui, despre procesele din acea vreme în care a fost târât alături de alti colegi ziaristi, despre cât de mult a influenţat primul război modial constiinţa acestui scriitor,  sau despre viaţa si copilăria sa. Sau poate din toate câte putin.

Un lucru este cert. Puțini scriitori din literatura românească au fost înzestraţi cu nişte calităti profesionale şi umane aşa cum a fost înzestrat Liviu Rebreanu.

Un scriitor de o nobleţe şi o frumuseţe sufletească rar întâlnite, de o modestie şi o conştiinciozitate iesite din comun. Liviu Rebreanu a venit în literatura română din “cetatea naturală” a Transilvaniei “Fortăreaţa transilvană”, cum a numit-o chiar el într-un text, este leagănul neamului românesc.

Aici, pe aceste meleaguri strămoşeşti, în Târlişua, pe 27 noiembrie1885, avăzut lumina zilei unul dintre cei mai mari romancieri români. A copilărit însăla Maieru, lângă Năsăud, încât orice călătorie pe urmele lui de aici trebuie să înceapă. In toată Ţara Năsăudului Rebreanu reprezintă un cult.

La Maieru, acolo unde nu poţi întâlni vreun petic de pământ  necercetat de paşii copilului Liviu, reverberează tărâmul pitoresc rebrenian.

Liviu Rebreanu venea în acest univers al copilăriei sale, ori de câte ori reuşea să se smulgă obligaţiilor cotidiene şi profesionale. Venea ca într-un soi de templu pe care l-a iubit dintotdeauna, venea cu emoţie nedisimulată, cu o bucurie aproape juvenilă. El a scris în liniştea dela Valea Mare, dar s-a simţit foarte bine şi în satele ardelene de pe Valea Someşului, la prieteni, unde şi-a început sau şi-a terminat o mare parte din creaţiile sale.

Citându-l pe unul dintre exegeţii rebrenieni, Adrian Dinu Rachieru, putem spune că munţii sunt axiomele noastre. În Transilvania nimeni nu poate îmbrăţişa religia mării, care are şi ea farmecul ei aparte, pentru că sufletul ardelenesc iubeşte înălţimile.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întîia și ultima poezie". Fascinat de o tînără acriţă dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai tîrziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără prea mare succes, același gen dramatic.

Nefiind o fire extrovertită, ci mai degrabă una emotivă, hipersensibilă, dar de o forţă creatoare extraordinară, Liviu Rebreanu se lasă mai greu de descifrat în intimitatea gândului şi a vieţii sale afective. Si – după cum remarca C.G.Jung – când un astfel de om este dublat de un creator autentic, viaţa lui devine o continuă şi obsedantă pendulare între obiectiv şi subiectiv, o frământare lăuntrică de nedescris.

Din acest punct de vedere, s-ar putea crede că biografii lui Rebreanu ar fi mai norocoşi decât alţi autori.

Pentru că romancierul a lăsat posterităţii un jurnal pe care l-a ţinut cu relativă consecvenţă, din 1927 până la sfârşitul vieţii.

Şi l-a dorit atât de intim şi de ascuns privirilor opiniei publice, încât a condiţionat publicarea lui de scurgerea a cel puţin trei decenii de la săvârşirea sa. Romancierul pare a resimţi un fel de teamă instinctivă în a se deschide şi a lăsa posibilitatea unui ochi străin să pătrundă acolo unde el socotea a fi plasate resorturile cele mai intime, cele mai delicate ale fiinţei sale.

Rebreanu este atât de mult urmărit de problema sincerităţii, deoarece îşi dă pe deplin seama că tocmai activitatea sa creatoare este sfera în care nu poate fugi de sine însuşi. Ca autor dramatic şi cronicar teatral  el întâlnise cu siguranţă cazuri de actori cabotini ce izbuteau să se prefacă în viaţa de toate zilele după cum le dictau interesele, eşuând însă, în mod lamentabil, când trebuiau să interpreteze un rol pe scenă.

Prozator, dramaturg, traducător, publicist, director de teatru, Rebreanu reuşeşte să-şi fixeze un loc aparte în peisajul literaturii române şi universale.

Trebuie sa menţionăm un fapt care nu este deloc de neglijat în biografia marelui scriitor şi om de cultură. Rebreanu, din cauza situaţiei financiare prea modeste, a fost nevoit uneori să facă anumite compromisuri, cu care nu a fost de acord.

Întrodus în cercul actriţei Elvira Popescu, Rebreanu nu este deloc încântat de vecinătatea lumii boeme. De voie, de nevoie, acceptă anturajul, dar mereu cu sentimentul că îşi trădează menirea. Departe de casă, un alt bărbat ar fi fost poate încântat să se găsească în preajma unei tinere artiste, căreia îi făcea plăcere să îl ştie aproape. Situaţia îl deranjează, fireşte, dar tot atât de adevărat este că o şi acceptă. Un ardelean serios, pentru care propria lui literatură însemna mai mult decât orice, va fi ştiut însă atunci de ce o admite.

Rebreanu a dovedit vigoare şi varietate, disciplină la masa de lucru, şi, cu aceeaşi forţă imperativă, dorinţa de a disciplina materia epică, prozatorul fiind obsedat de gândul construcţiei. Marele său simţ realist triumfă, personajele sale devenind figuri statuare, monolitice.

Închei acest mic periplu prin viaţa si opera unui mare scriitor, spunând cu certitudine un lucru. Rebreanu s-a născut pentru a scrie, aşa cum Enescu s-a născut pentru a face muzică. O similaritate în genialitate. Rebreanu s-a născut pentru a lăsa posterităţii o avuţie literară incomensurabilă.

Sorin Lucaci