VASILE MUSTE: ZĂPADĂ ÎNDURÂNDU-NE

Inapoi la stiri

VASILE MUSTE: ZĂPADĂ ÎNDURÂNDU-NE

VALEA TRANDAFIRIE

 

de se va ţese albă deasă ceată peste ape

şi peste ochii-mi lungi cărări de frunze

un timp îndelungat nu îmi mai fi aproape

îţi voi găsi cu ierburile scuze

 

dar nu cânta o pentru cântec vreme

aş vrea să laşi să vină mai târziu

să-mi scrii doar scrisul să mă cheme

cum te-aş chema  la mine în sicriu

 

degetul tău să îmi atingă doar un ram

cel mai aproape dinspre partea mea

valea secată  mai demult de-un veac

în rochie roşie-atunci se va-mbrăca

 

CE SINGURĂTATE SĂ IUBESC

 

asa mi se spune mereu iubeşte să iubesc ce

arborii care în fiecare toamna mă amăgesc

oamenii răsfăţaţi de viaţă dar ei sint oricum fericiţi

pe cei necăjiţi şi trişti pe ei îi iubeşte Dumnezeu

 

şi când ne sunt mai dragi îi ia de lângă noi

părinţii ei singuri pe care adesea-i rugăm

să nu îmbătrânească şi niciodată nu ne ascultă

păsările aerul lor bătut de aripi nu ne îngăduie

 

nouă oamenilor zbor prea apropiat şi nici

cuiburi înalte pe creste şi-apoi pământul

cel prea de iarbă iubit ce s-ar face fără

cântecul nostru şi paşii cunoscuţi bine doar lui

 

dar umbra noastră săraca singură cât va mai

umbla fără noi pe pământ câtă vreme se va lua

după ficare dintre cei vii crezând ca noi suntem

şi-apoi dezamăgită şi fără speranţă cum va intra

 

singură în adâncuri şi în înalt spre a mă reîntâlni

pe mine cel care lăsa-voi asemeni celorlalţi

locul plin de singurătate

 

 

LEIRIA

 

pierdute toate câte nu mai sunt se vor aşterne iarăşi peste noi

iubiri plecate-n miez de zi sau la creştetul nopţii să îmi rămână

deasupre asemeni zăpezilor din sărbătorile mele fericite cândva

pălărie şi umeri albind de tinereţe neînţeleasă pe alte tărâmuri

 

pietre şi oameni uimind neîncetat deasupra oraşului tăcut 

şi calul meu alb să-l mai visez alergând iar pe câmpii lusitate

 

iarba aruncându-se-n suveica aceea de apă numită ocean

ascuns în nisipul din spate copacilor înalţi şi bătrâni din Leiria

la San Pedro de Moel unde întâia oară l-am văzut in splendoarea-i

s-au dus în adâncuri câte n-au fost cu cele ce încearcă să fie 

 

ZĂPADĂ ÎNDURÂNDU-NE

 

ninge tăcut în Ţara Lăpuşului peste râu peste Coruieni

ninge printr-o mare de zăpadă văslesc spre casă

dar paşii tăi făptură blândă ce drumuri mai învaţă

gându-mi întreb până-n grădina unde  coborî-voi de tot

 

cine te trece de  văile mele să nu mai ştii de aici înainte

şi copacii grădinii să nu-ţi întindă ramuri de îndrăgostiţi

 

e seara pe parbrizul maşinii se-nghesuie fulgii să-i duc

împreună cu mine acasă aproape de vocea tatălui tânăr

plecat nu departe şi mai demult trăitor prin locurile

acestea cu mine copil

 

şi apoi alungat din copilărie

îngânând un cântec de dragoste şi moarte sub acelaşi

acoperiş îndurând povara zăpezii înlăcrimată în zile

cu soare iar noi pe aceea mai veche a morţilor tineri

 

IUBESC TĂCUTA NINSOARE


mai presus de gălăgioasele ploi iubesc tăcuta ninsoare

frumuseţii  nu i se poate pune preţ  şi nu poate fi strigat la tarabă

draga mea ninsoare ce dor mi se face de blândă atingera ta

cum de ale iubitei gene ochii îmbrăţişând în alianţă cu somnul

 

şi de-aş pleca fără tine-ar rămâne un pământ de teamă însângerat

unul al nostru desigur nu al celor îndeajuns nesătui şi rupţi

de uimire că lor li se cuvine şi iarba şi mamele cu lapte cu tot

pănă la capătul soarelui pana la sărutatul lumii pe bot

 

dar nu pentru soare e îndeajunsă  lumina  care mă apră până

la capăt la capătul din jos al tăcerii sau al desprimăvărării şi azi

mai presus de gălăgioasele ploi iubesc tăcuta ninsoare pe care

o trezesc de mi se face mult albastru de ea şi îmi seamănă

 

DOUĂSPREZECE

 

risipit în patru vânturi

fără mine mai ales

și depus  în patru scânduri când

era să fiu cules 

 

nu a fost să fii mereu

a pământului și-a mea

stelele din cerul meu cerul

tău vor lumina

 

întunericul mă ține

altă lume să-nlumin

fi-voi  tânăr decât tine nicio-

dată mai puțin

 

         COLINDA PENTRU CORUIENI

 

                               Lui Florin Săsărman

        

ninge-n copilărie

peste păduri şi lupi

acasă caldă pâine

stă liniştea s-o rupi

       

înoarce-Te  Iisuse

cu ochii spre pământ

să vezi ce mai fac morţii

şi vii dacă sunt

 

              în cer se-aud colinde

              şi-n casele umile

              trăim dar tot mai singuri

              în celelalte zile

 

             coboară-ne Iisuse                              

             lumina de pe stâncă                     

             şi geniul şi săracul                         

             din palma Ta mănâncă

 

cresc umbrele pe ziduri 

afară pe zăpadă 

din ochii trişti ai lumii 

iar lacrimi o să cadă 

 

Te aşteptăm  Iisuse 

prea ni se pare grea

această-mpărăţie 

a fulgului de nea

 

              să poată peste poate

              ce veşnic va ierta 

              născută din credinţă 

              Împărăţia Ta

 

ANI FĂRĂ ZILE

 

cu soare puţin cu frunze uscate-n derivă

câteva zile vor mai veni şi pentru mine

cât să vedeţi cât nu am trăit mereu pe pământ

după aceea prin aceste locuri  va fi bine

 

vor înceta crizele mondiale pentru şapte milenii

la capătul podurilor nu vor mai fi cerşetori

planeta întrun chef o va ţine vreme îndelungată

şi nici ţie iubito n-o să-ţi mai vină să mori

  

doar eu cel plecat de o mie cinci sute de ani

voi fi hrănind încă păsări cu iarbă stelară şi apă

în greva foamei vor fi intrat toţi copacii grădinii

strigându-mi

taci suflet mustean încă o moarte şi sapă

 

DINCOLO IUBIND

vom fi amândoi sub iarba întunecată de lună

căutându-ne unul pe altul cu înfrigurare

unul spre altul făcându-şi cărare

acolo vom fi amândoi

 

ziua ruga-se-va iarba

noaptea ruga-se-va luna

 

de drag legănând iarba

de dragoste înlăcrimând luna

acolo vom fi

totdeauna

 

 

ȘTIU ȘI AȘTEPT


unde sunteți

dimineți asemeni rugăciunilor mele din copilărie

de ce v-ați îndepărtat de casa la care vin neîncetat

să vă caut sau nu mai trăiți ați murit odată cu tânărul care eram

 

înconjurat de oameni și cuvinte pe un tărâm fără ziduri ca în cerul

unde îngerii înstelează poveștile despre viața fără moarte a celor

alungați din calendare  în dimineți asemeni rugăciunilor mele

 din copilărie