”DIN PULBEREA LUMINII”, DE CORNEL C. COSTEA

Inapoi la stiri

”DIN PULBEREA LUMINII”, DE CORNEL C. COSTEA

Oricât am încerca să prezentăm o carte, aceasta se prezintă singură, mai întâi. Din cele arătate în „Din pulberea Luminii”, remarcăm cu ochiul liber şi cu gândul treaz că ne întâmpină o poezie de factură elegiacă („Se scad şi ultimele frunze/ Din toamna care-ncet s-a dus,)  o lirică de încredere în Dumnezeu („Să fim cu toţii-uniţi în Dumnezeu,/ Doar bucuriile să vină şi să stea”, „ Mă-ntorc la Tine, Doamne,...”, „Ascultă-ne Iisuse,...”), un discurs rostit în surdină, cu prilejul unor zile însemnate sau omagiind figuri („ Când vine dimineaţa, aud, iar, al tău glas/ Trimis în misiune pe unde hertziene”, „Când tristă eşti şi nimeni nu te-acultă,/ Adu-ţi aminte de ai tăi părinţi,/ De satu-n care buna ta, căruntă,/ Îşi petrecea viaţa printre sfinţi”), de întoarcere la matricea primordială ( „Aproape-n nordul ţării e un spaţiu-anume/ În care trăieşte-un oraş transilvan,/ De secole poartă acelaşi slav nume,/ E Bistriţa-n care mă-ntorc an de an.”) . Cele patru abordări sunt proprii şi ele ocolesc destinaţii comune, precum poezia naturii, emoţia psalmilor, evocarea de oameni şi locuri sau memoria vie a rădăcinilor. Cornel C. Costea toarnă toată substanţa poetică într-o formă nouă, în care se amestecă şi persistă parfumuri vechi cu bucuria descoperirii lor, pe altă frecvenţă, pe alt plan, mai apropiat de lumea de azi. De aceea, poezia în „Din pulberea Luminii” nu poate fi privită  ca desuetă, pentru că s-a salvat la timp şi conţine prospeţimea unei voci lirice care convinge.

Volumul, apărut la Editura „Armonii culturale”, Adjud, Vrancea, editor, Gheorghe A. Stroia, 2014, este alcătuit din grupajele „Rădăcini”, unde predomină sentimentele de afecţiune pentru părinţi, bunici, iubită şi copil, „Stări”, în care se simte pregnant religiosul ca dominantă a trăirilor, „Iubiri”, ce atestă  grija pentru prieteni, ca „flori ale inimii”, „Umbre”, ce evocă o pace a vremurilor de altădată, „Doruri”, cu trimitere la locuri dragi, „Scrisori”, cu amestec de revoltă, „Stihuri pentru prichindei”, în registru grav, de întoarcere la valorile de altădată, şi câteva „haiku-uri”, anunţând o nouă abordare – „primii ghiocei-/ tot mai departe vremea/ copilăriei”.

Dintre cele două definiţii cunoscute ale poeziei, a lui Eminescu, „Poezia? Înger palid cu priviri curate/ Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate” şi a lui Carl Sandburg, „Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare”, Cornel C. Costea este de partea celei dintâi, fără să forţeze nicio clipă suprarealismul, postmodernismul sau alte curente de ultimă respiraţie.

Titlul volumului, „Din pulberea Luminii”, este  o metaforă cu întoarcere spre  „Poemele luminii”, ale lui Blaga, adăugând plus valoare prin trimiteri la Ioan Alexandru şi Aron Cotruş, în secvenţe de cântare a ţinutului transilvănean. „Lumina” este, la Cornel C. Costea, atât inspiraţia de origine divină, cât şi lumina din cuvintele dăruite, din care poetul face o „pulbere fină”, de luat ca leac. Poetul crede în poezie, în general, şi în poezia lui, mai ales. Pentru Cornel C. Costea, poezia nu oferă glorie, ci veşnicie, ea este cea care te scoate din anonimat. Poezia „Tu, cel dintâi...”, care deschide volumul, este o dedicaţie adresată cititorului, cu credinţa că el este cea mai importantă piesă din  ne-uitare: „Iubite Cititor, îţi scriu o poezie,/ Tu, cel dintâi şi ultimul refugiu”.

Bucurându-se de hotarele poeziei, precum tatăl lui „de hotarele Lechinţei”, fiind geograf-poet, ca un alt apropiat al Bistriţei, Pompei Cocean, născându-se în pământul care l-a dat şi pe criticul Călin Teutişan, Cornel C. Costea mută centrul de greutate, de la Hordou, Târlişua, Reteag, spre Lechinţa, cu reale şanse de vizibilitate şi în literatura naţională.

Elena M. Cîmpan